Literatura de aziLiteratura de azi
08.07.2018

Nicăieri nu se mai ucide pentru poezie…

Totul ne împingea spre sinucidere: singurătatea, izolarea, timpul, care, atunci, lucra împotriva noastră. Singurătatea nu însemna că ne lipseau prietenii și amicii – am avut întotdeauna din belșug, ci viața într-o societate care nu aude avertismentele și continuă să meargă cu ochii închiși pe drumul cumplit al fratricidului, trăgând după sine pe toți și pe fiecare. Nu degeaba O.M. (Osip Maldeștam – n.red.) a numit-o pe Anna Andreevna (Anna Ahmatova – n.red.) –Casandra. În această situație se aflau nu doar poeții. Oamenii din generația mai vârstnică decât a noastră vedeau ce se apropie, dar glasurile lor s-au pierdut și au amuțit. Încă înainte de victoria „societății celei noi”, ei izbutiseră să vorbească despre etica, ideologia, intoleranța ei și despre reprezentările denaturate privind dreptul. Glas care predică în pustiu… Și cu fiecare zi devenea tot mai limpede că a vorbi cu limba tăiată devine tot mai greu.

Alegându-și felul de a muri, O.M. utiliza minunata însușire a conducătorilor noștri: respectul lor nemărginit, aproape superstițios, pentru poezie: „De ce te vaiți? spunea el. Poezia numai la noi e respectată: pentru ea oamenii ucid. Nicăieri nu se mai ucide pentru poezie…”

[…]

Primii ascultători ai poeziei despre Stalin au fost îngroziți și l-au implorat pe O.M. să o uite. În plus, caracterul evident al adevărului pe care îl exprima micșora, pentru contemporani, valoarea poeziei. În ultimii ani observ la ascultători o reacție plină de simpatie. Câte unul mă întreabă cum de a înțeles O.M. totul încă din 1934, nu cumva este vreo greșeală de datare? Aceștia erau oamenii care acceptaseră versiunea oficială: totul mergea bine până la instalarea lui Ejov în fruntea Ministerului de Interne, dar, de fapt, nici în vremea lui nu a fost chiar atât de rău, pur și simplu, spre bătrânețe, după război, Stalin s-a țicnit și a început să aducă nenorociri… De altminteri, această versiune s-a perimat și adevărul se infiltrează încet-încet. Noi însă continuăm să idealizăm anii treizeci, și să le alăturăm chiar și un fragment din anii patruzeci. Și asta s-a înrădăcinat bine la noi. Generațiile mai vechi dispăreau fără a izbuti să spună ceva. Bătrânii din ziua de azi, chiar și cei care au fost în lagăre, vorbesc ca și altădată despre tinerețea lor înfloritoare, care a încetat doar o dată cu arestarea lor. Ce vor spune nepoții noștri, dacă toți vom pleca tăcând?

– fragment din „Fără speranță” de Nadejda Mandelștam, Editura Polirom, 2003, pp. 214-216 –

(text ales și redactat de Odilia Roșianu)

(sursa foto: tweetingwithgod.com)