Literatura de azi 
Magazinul „Haine Bărbătești, de Damă și de Copii” se afla sub o firmă uriașă, care acoperea tot edificiul cu un singur cat. Pe firmă erau zugrăvite zeci de siluete, bărbați cu fețe galbene și mustăcioare subțiri în haine îmblănite cu poalele răsfrânte, doamne cu manșoane, copii cu picioare scurte, în costumașe de marinar, cosmopolite cu basmale roșii și ștabi încruntați din sectorul economic, înfundați până la șold în cizme de pânză.
Toată această măreție era însă umbrită de hârtiuța lipită pe ușa de la intrare, pe care scria:
NĂDRAGI LIPSEȘTE
– Phi, ce vulgar, zise Ostap intrând. Imediat vezi că te afli în provincie. Să fi scris așa, ca la Moscova: Nu avem pantaloni. E cuviincios și nobil. Și când cetățenii citesc asta, sunt mulțumiți și pleacă la casele lor.
Automobiliștii nu întârziară mult în magazin. Se găsi pentru Balaganov o cămașă de cowboy cu carouri mari, galbene, și o pălărie Stetson cu găurele.
Kozlevici fu nevoit să se mulțumească doar cu șapca de piele promisă și cu o scurtă la fel, care avea un lucru de icre tescuite. Mai multă bătaie de cap avură cu Panikovski. Din prima clipă se văzură constrânși să renunțe la haina lungă de pastor și la pălăria moale, care, așa cum proiectase Bender, urmau să înnobileze aspectul violatorului de convenție. Magazinul nu putea să ofere decât un costum de pompier: o haină cu furtunuri aurite la petlițe, pantaloni groși de dimie și un chipiu cu panglică albastră. Panikovski se învârti mult în fața oglinzii care te arăta când lung, când scurt, ca în oglinzile de la bâlci.
– Nu pricep ce nu-ți place la costumul acesta de pompier? Zise Ostap. E totuși mai frumos decât costumul de rege în exil pe care-l porți acum. Ia întoarce-te fiule! Perfect! Trebuie să-ți spun că-ți vine mai bine costumul ăsta decât haina la care mă gândisem eu.
Ieșiră în stradă îmbrăcați în straiele noi.
– Eu am nevoie de un smoching, spuse Ostap. Dar aici nu se găsește. Vom aștepta vremuri mai bune.
Ostap deschise mitingul într-o dispoziție excelentă, fără să presimtă câtuși de puțin ce furtună se apropie pentru echipajul „Antilopei”. Glumea, povestea întâmplări cu haz de pe drum, anecdote evreiești, cucerind simpatia publicului. La sfârșitul discursului, analiză problema automobilismului, care era de mult arzătoare.
– Automobilul, exclamă el cu un glas ca de tunet, nu e un lux, ci…
Și când să continue, văzu că președintele comitetului de primire ia din mâna unui băiețaș care venise alergând o telegramă.
Rostind cuvintele: „Nu e un lux, ci un mijloc de transport”, Ostap se aplecă spre stânga și peste umărul președintelui își aruncă ochii pe telegramă. Ceea ce citi îl năuci. Crezuse că mai au înaintea lor o zi întreagă. În mintea lui, apărură într-o clipă toate satele și orașele de unde „Antilopa” trăsese profit din materialele și fondurile care nu-i erau destinate.
Președintele își mai mișca încă mustățile, căznindu-se să priceapă conținutul telegramei, când Ostap își și întrerupse la jumătate cuvântul ce-l rostea, sărise jos din tribună și începu a se furișa prin mulțime spre „Antilopa” care se zărea verde la răscruce. Din fericire, echipajul ședea la locul lui și aștepta plictisit momentul când Ostap îi va porunci să care la mașină darurile orașului, așa cum se întâmpla de obicei după fiecare miting.
În sfârșit, președintele se dumiri ce-i cu telegrama.
Când pricepu, ridică ochii și-l văzu pe comandant fugind.
– Sunt niște escroci!, strigă el cu suferință în glas.
Muncise, sărmanul, aproape totă noaptea ca să întocmească discursul de salut și acum se simțea lovit în orgoliul său de autor.
Ilf și Petrov, „Vițelul de aur” (Editura RAO, 2011; traducere de I. Flavius și M. Leicand)
(fragment ales și redactat de Odilia Roșianu)
