Literatura de azi 
Nebunul
Am îndrăgit, fără nădejde,
Pe zâna moartă — Fericirea.
Să nu vă bateţi joc de mine,
Sunt om — ca voi — în toată firea…
Şi-o văd, în fiecare noapte,
Mireasă tânără cum vine;
Ca o vedenie uşoară
Încet s-apropie de mine.
Din creştet, vălul alb, subţire
De-a pururi faţa i-o ascunde.
Prin străvezimea lui, se vede
Zăpada formelor rotunde.
În părul lung şi negru poartă
Uscate flori de lămâiţă…
— Fiinţă-aievea ori părere,
Eu te iubesc de mult, zeiţă!
Dar ochii tăi, ascunşi vederii
Nu vor, cu dulcea lor otravă,
Să-mi vindece durerea-nfiptă
Adânc, în inima bolnavă.
O, vino, vino mai aproape,
Aruncă vălul de pe faţă!
Să simt fiorul sărutării,
Să te cuprind odată-n braţe!…
— De la-nceput ţi-am fost ursită,
Dar o putere ne desparte
Şi ne-a menit să fim, iubite,
În veci aproape şi departe.
Pierdut eşti pentru totdeauna,
De-mi ceri să-ţi dau o sărutare,
Că, dacă mă cuprinzi în braţe,
Ca fumul, trupul meu dispare.
E vai de cel ce-n viaţa asta,
În suflet, taina mea o poartă.
Când toţi vor crede că sunt vie,
El singur ştie că sunt moartă!…
…………………
Plutind, porneşte pe alee,
S-ascunde-n umbră de palate
Şi stă, o clipă, lângă banca
Unei perechi înamorate…
În cimitir acuma intră,
O văd cum trece înainte:
O arătare luminoasă
Păşind încet peste morminte.
Şi-n colţ m-aşteaptă lâng-o groapă:
E amăgirea cea din urmă…
Cu braţele întinse dornic,
Alerg… Puterea mi se curmă…
***
N-o să mai iubesc
„N-o să mai iubesc”, zisese
Biata-mi inimă naivă,
Dar văzându-te pe tine,
A căzut în recidivă.
***
Mi-a răsărit în suflet dorul…
Mi-a răsărit în suflet dorul
Ca o plăpândă floare-albastră,
Şi-ntr-un amurg de seară dulce
A înflorit iubirea noastră, –
Dar tu te-ai îngrijit, iubito,
Mai mult de floare, ca de glastră…
În taina nopţilor tăcute,
Când clipele se pierd mai greu,
Eu am hrănit cu lacrimi floarea
Ce-ntinerind creştea mereu,
Dar azi chemând uitarea sfântă
Smulg floarea sufletului meu.
***
Dedicaţie
Lira spânzurată-n cui
Cam de mult am părăsit-o,
De urâtul tău, iubito,
Şi de dragul nimănui.
Degetele-mi amorţite
De-abia lunecă pe strune.
Toate coardele sunt bune,
Doar a’ inimii-s plesnite.
Pentru tine, adorato,
Vreau să-mi cânt de azi încolo
Bucuriile-n tremolo
Şi tristeţea-n pizzicato.
Şi de s-o-ntâmpla ca tonul
Ori măsura să nu-ţi placă,
Vom întoarce patefonul
Şi vom pune altă placă.
***
Epilog
Lângă ţărmul tristei mări
M-am oprit pe-o stâncă.
Apa tremură spre zări,
Verde şi adâncă.
Sufletu-mi, împovărat
De-o iubire moartă,
Se ridică ne-mpăcat
Şi cu el o poartă,
Cum îşi duce greu în zbor
Vulturul de mare,
Peste valuri călător,
Prada moartă-n gheare…
***
Romanţă în stil vechi
Se stinge amurgul cu roşii văpăi,
Şi noaptea de vară
Coboară-n tăcere pe munţi şi pe văi,
Înaltă şi clară.
La marginea apei să-şi caute vad
O turmă s-abate.
Răsare şi luna din codri de brad,
În singurătate.
Măicuţele-n umbra părerii de rău
Se duc să se culce;
Din vale s-aude un glas de pârâu
Sălbatic şi dulce.
Odihna s-aşterne pe sfântul lăcaş
Din vremea străbună.
Şi numai o fată cu dor pătimaş
Mai cântă sub lună.
Iubitul şi-aşteaptă s-o prindă în braţ
La poală de munte,
Şi lung s-o sărute cu dulce nesaţ,
Pe ochi şi pe frunte.
***
Gelozie
Dacă nu ne-am fi-ntâlnit
(Absolut din întâmplare)
Tu pe altul oarecare
Tot aşa l-ai fi iubit.
Dacă nu-ţi ieşeam în drum
Ai fi dat cu bucurie
Altuia străin, nu mie,
Mângâierile de-acum.
Ai avea şi vreun copil
Care, poate (idiotul),
Ar fi semănat în totul
Cu-acel tată imbecil.
Dar aşa… ce lucru mare
Că-ntr-o zi ne-am întâlnit
Şi că-s foarte fericit, –
Absolut din întâmplare!
George Topârceanu
(selecție realizată de Odilia Roșianu)
