Adrian SângeorzanAdrian Sângeorzan
01.11.2015

Miller despre Ionesco

Zilele astea mi s-a atras discret atenția ca am făcut o mică obsesie cu Henry Miller. Cum ”acuzația” vine dinăuntrul familiei o trec ușor cu vederea. Mă gândesc că dacă tot era să fac vreo obsesie cu vreun scriitor, atunci nu cred că puteam să fiu afectat mental de unul mai bun. Adevărul e că n-am mai făcut obsesii literare din copilărie, când mă urmăreau nu autorii, de care puțin îmi păsa, ci unele din personajele create de aceștia care continuau să se miște și să dialogheze în capul meu. Dar pe vreme aceea citeam din pură plăcere, nici nu visam să scriu și nici nu putusem să-l citesc pe Henry Miller care era interzis până și în America, propria lui patrie. Nici măcar nu încerc să-mi imaginez cum aș fi putut reacționa atunci dacă aș fi citit în locul lui Dumas, Hugo sau Karl May, cele două Tropice ale lui, sau Sexus, Nexus, Plexus, traduse acum genial în română de Antoaneta Ralian în fața căreia mă închin (pentru traducători nimeni nu face obsesii). Dacă cenzura comunistă din vremea aceea ar fi eliminat din cărțile lui Miller pasajele sau capitolele erotic-sexuale, multe din ideile lui s-ar fi potrivit mănușă celor care încercau atunci să ne sperie de moarte cu sifilisul spiritual al imperialismului american. Pentru că niciun scriitor american nu a diagnosticat și anticipat mai cu degetul pe rană, bolile, sindroamele, tusea și junghiul, nebunia și pietrele pe care încă le mai dăm afară din fierea și sufletul acestui minunat continent. Pe care Miller îl iubea cu dinții strânși.

De câțiva ani îi citesc și recitesc cărțile care mă afectează într-un mod destul de bipolar. Îmi stimulează puternic mintea, spiritul și imaginația, dar mi le și temperează în același timp, ceea ce e grozav. De curând am început o nouă carte a lui Miller, una de eseuri, ”Stand still like a hummingbird” (se pare încă netradusă în română). O carte personală, arborescentă și autobiografică ca toate cărțile lui. Întorcând paginile dau peste un capitol neașteptat , care se numește simplu ”Ionesco”, în care vorbește despre Eugen Ionesco și teatrul lui, care tocmai pătrundea în America anilor 60. Miller a scris multe eseuri importante despre Dostoievski, Rimbaud, Knut Hamsun, Withman, DH Lawrence, Blake și mulți alții pe care i-a divinizat și din care a simțit că se trage. Miller nu s-a sfiit să divinizeze și să se tragă din alții. Nici atunci când ajunsese el însuși divinizat, aproape obiect de cult în America, după ce ani de zile se zbătuse ca un cerșetor între orbi. Prin anii 60-70 era deja considerat de foarte mulți cel mai mare scriitor în viață, donatorul umil și real al unei ”masive transfuzii de sânge în venele literaturii”. Karl Shapiro, Lawrence Durell, Anais Nin au încercat crearea unei ”biblii” de buzunar din creației lui, a unei ”biblii Miller” care să fie pusă în camerele hotelurilor din America, unde încă există la îndemână câte o Biblie adevărată în sertarul de sub televizor, chiar lângă telecomandă. Așa că atunci când am găsit în cartea lui un capitol întreg despre Ionesco n-am putut decât să mă simt provocat, și de ce nu, măgulit, ca orice român care s-a împrăștiat prin lume.

Nu cred că cei doi s-au întâlnit la Paris deși s-au suprapus temporal prin 1938-39 când Ionesco a venit la Paris și s-a reîntors la București până în 1942. Miller a plecat de acolo în 1940 forțat de război. S-a reîntors în America unde nu numai că era interzis, dar și considerat un paria cultural. Dar ce scriitor nu și-ar dori astăzi să fie interzis sau măcar persecutat în propria lui țara? Ce mină de aur, ce șansă mai mare de-a lovi cu țeasta tavanul succesului, faima sau poate chiar un Nobel plesnit la momentul potrivit? Dar Miller a trăit în alte vremuri. Ca și Ionesco n-a luat și n-a pierdut niciun Nobel și nici nu cred că și l-a dorit mai mult decât o cină bună cu caviar și vin roșu între prieteni.

Eugen Ionesco a fugit din propria lui patrie din cu totul alte motive. El nu a devenit faimos pentru că românii i-au interzis sau persecutat scrisul. Asta în timp cei ei cucereau în patria noastră culmile absurdului, din care Ionesco, isteț, a reușit să scoată aur pur. Singura legătură a lui Miller cu România a fost una indirectă și misterioasă prin June, alias Mona, faimoasa lui iubită și soție. Descrisă pe sute și mii de pagini, relația lui cu June, care era originară din Bucovina, a fost relația vieții lui pentru care la un moment dat visase să viziteze Bucureștiul și Carpații.

Capitolul lui Miller despre Ionesco începe descriindu-și propriile trăiri și gânduri în timp ce urmărea prin anii 60 în Carmel, California, un spectacol cu „Scaunele”. Un alt prilej pentru Miller de-a diseca sarcastic provincialismul fad al compatrioților lui americani, care umpluseră sala de spectacol doar pe jumătate, urmărind spectacolul lui Ionesco cu o mină bulversată, desfigurată de neînțelegere, ” de parcă ar fi fost în sala de așteptare a unui cabinet medical”. Miller încearcă apoi să curețe, ca un chirurg scos din minți, cu bisturiul cuvintelor sale ascuțite, aceeași rană gangrenată. De fapt cred că Miller dorea să se adreseze mai mult jumătății goale a acelei săli de teatru. Deși o combate cu vehemență ne transmite totuși că goliciunea, cu care se ia de atâtea ori la trântă, poate fi umplută până la urmă și cu speranță. Aș vrea ca Miller să fi putut vedea în acești ani din urmă sălile de teatru din New York, unde la spectacolele lui Eugen Ionesco totul e ”sold out” cu săptămâni înainte, unde se stă până în ultimul moment la un bilet în plus și unde sunt aduse scaune în plus, care știu să asculte. Altfel cele mai multe predicții ale lui Miller despre America și despre nebunia lumii aflată în plină desfășurare sunt corecte. Din păcate.

foto de pe henrymiller.org

Foto de pe henrymiller.org

Dar să revenim la comentariile lui Miller despre Eugen Ionesco, care duc inevitabil tot la deșertăciunea ”milleriană”, una specială, tonică până la urmă:

Cu Ionesco nu trebuie să aștepți până în ultimul act ca eroul să moară. Eroii lui sunt fie morți de la bun început, fie aproape invizibili sau pe cale de dispariție. Nu sunt niște morți vii, sau niște vii morți, ci morți și vii în același timp. Cu atât mai palpitant. Mă gândesc la Scaunele lui dar și la Cântăreața Cheală (The Bald Soprano) care deși nu apare niciodată pe scenă o poți vedea împroșcată cu suc de roșii și tot felul de diuretice. Atmosfera e saturată de aceea strălucire fadă pe care Heraclitus o numește ”cea mai bună și mai înțeleaptă condiție a spiritului”. Totul e hilar și iremediabil tragic. Fără nicio ieșire. Când cortina cade totul o ia de la capăt. Nimic nu se poate pierde pentru că eternitatea este imposibil de definit sau descris. Așa că te trezești chiar tu aducând înăuntru tot mai multe scaune, așteptând ca altcineva să răspundă la soneria care țârâie. Între timp ți-ai abandonat părinții bătrâni, ți-ai trădat camarazi de arme, ai înghițit o căpiță de materialism dialectic, ai crăpat pe niște baricade, n-ai găsit nicio cură pentru hemoroizi, ai câștigat și pierdut premiul Nobel, te-ai alăturat bisericii lui Dumnezeu și lui Alcoholic Anonymus, ai rămas credincios nevestei și tuturor amantelor și ți-ai semnat certificatul de deces cu un stilou cu peniță de aur. Sau vei afla cu surprindere, în timp ce vei cina cu prietenii, că femeia cu care te culci e propria ta nevastă. Comme la vie est drole! De-abia în acest moment al vieții tale ești amenințat cu apariția Cântăreței chele (nici măcar nu ni s-a adus vreodată la cunoștință dacă e femeie sau bărbat, doar că e cheală). Indiferent dacă toate astea au sau n-au sens pentru dumneavoastră, acesta este TEATRUL domnilor! Acestea nu se întâmplă pe Alvarado Street sau pe plaja fină din Pebble, ci in mintea unui om care trăiește într-o altă emisferă, încălțat la un picior și desculț la altul. Un om care nu ascultă radioul, nu se uită la fotbal, nu-și spală copii la fund, nu-și îngrijește casa, nu-și întreabă nevasta unde a fost toată noaptea, nu-i cere șefului o creștere în leafă, nu-și numără profitul, nu-i pasă de sateliți, nu cere să i se mai dea o șansă, și o pot ține așa la nesfârșit! Una peste alta vorbim de un om dinafara acestei lumii, care tot ce pune laolaltă se potrivește ca bucățile unui joc de puzzle. Tot ce ne cere (Ionesco) e permisiunea de-a ne rupe în bucăți și de-a ne reface apoi. Poate să facă din tine un Massenmensch sau un rățoi sălbatic, pentru că acel ”om al maselor” nici n-a existat vreodată iar un rățoi sălbatic nu mai poate fi domesticit. Teatrul e locul în care se întâlnesc posibilul cu imposibilul, unde întâmplarea e regulă, unde planetele complotează cu respect împotriva victimelor. Cam asta am simțit în noaptea aceea de teatru, și nu am simțit așa ceva prea des. Nu-mi venea să cred că așa ceva se întâmpla în Carmel, California. Dar până la urmă de ce nu? Aici s-au întâmplat și alte lucruri stranii, ca atunci când lui Bach i-a dispărut capul inoxidabil….

Nu știu ce ar spune Antoaneta Ralian de traducerea mea.

Revenind la ideea destul de beatnică a unei „biblii Miller” mă întreb dacă i-a trecut cuiva prin cap ideea creării unei ”academii Miller”? Ar trebui doar adunate de prin cărțile lui cele scrise despre toți monștrii sacri pe care i-a venerat. Miller n-a fost membrul niciunei academii. A suferit și a scris despre izolarea în care-a trăit ca literat fără ranchiună, fără invidii, fără false pretenții, fericit pur și simplu, îmbibat în plăcerea de-a se fi putut adăpa din aceleași ape în care s-au scăldat cei mai mari. Pe Ionesco l-a considerat un camarad de arme, un semn că în lume, în artă, mai există speranță. Printre armele lor veșnicul absurd pus la baioneta. Ionesco ar fi cu siguranță și membrul de onoare al acestei ”academii Miller”, chiar dacă francezii ar strâmba puțin din nas. Dar în fond de ce ar face-o? Amândoi au iubit și au venerat Franța, Parisul și viața. Aș numi-o academia DA-DA chiar dacă Ionesco ar strâmba puțin din nas. Dar în fond de ce ar face-o?

Foto cover de pe yorick.ro