Literatura de azi 
Tăceam, de frică să nu-mi aud propria voce. Era de ajuns o privire ca să înţeleagă că nu plecam la Stockholm.
— Vreţi să faceţi o plimbare până la Le Bourget? mă întrebă funcţionarul în uniformă.
— Eu…
— Urcaţi, îi împiedicaţi pe ceilalţi, lăsaţi-i să treacă…
Nici astăzi nu-mi vine să cred decât pe jumătate. Oare toate astea mi s-au întâmplat cu adevărat mie? De ce mie, şi nu altcuiva? Nu cerusem nimic şi, de altfel, cine ar fi putut cere aşa ceva? M-am urcat în maşină şi l-am urmat tăcută pe Einar spre bancheta din fund. Ne-am aşezat. M-a luat în braţe; m-am lipit de umărul şi de pieptul lui lat — în ultimele nopţi îi ascultasem bătăile liniştite ale inimii.
Treptat, autobuzul se umplu. Vedeai cum hamalii pun, în grabă, valizele deasupra. Auzeam paşi deasupra capetelor noastre şi un bărbat, o umbră neagră, apăru în faţa unei ferestre şi puse o întrebare. I se răspunse în suedeză. Şoferul, cu o şapcă albă pe cap, făcu turul autobuzului numărând pasagerii pe degete, dar nu şi pe mine.
Motorul se puse în mişcare, porţile se închiseră. Câțiva oameni ieşiră din sala de aşteptare fluturându-și batistele. Mă strângeam şi mai mult la pieptul lui Einar.
„Nu ştiam că poţi să fii urât”, am reuşit – în sfârșit – să-i spun, cuprinsă de o dorinţă irezistibilă de a râde. El crezu, fără îndoială, că plângeam, căci îmi atinse pleoapele. I-am luat mâna şi i-am apăsat-o pe buzele mele. Aceste minute îmi erau dăruite. Mi se dăruia o amânare. Doar de o oră, dar acea oră era nepreţuită.
Nina Berberova, „Trestia revoltată”
(fragment selectat de Odilia Roșianu)
