Literatura de azi
Nu ştiu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem prieteni şi aspiraţii, speranţe şi visuri. N-ar fi de-o mie de ori mai preferabilă o retragere într-un colţ îndepărtat de lume, unde nimic din ceea ce alcătuieşte zgomotul şi complicaţiile acestei lumi să nu mai aibă nici un ecou? Am renunţa atunci la cultură şi la ambiţii, am pierde totul şi n-am câştiga nimic. Dar ce să câştigi în lumea aceasta? Sunt unii pentru care orice câştig n-are nici o importantă, care sunt iremediabil nefericiţi şi singuri. Suntem toţi atât de închişi unul altuia! Şi dacă am fi atât de deschişi, încât să primim totul de la celălalt sau să-i citim în suflet până în adâncuri, cu cât i-am lumina destinul? Suntem atât de singuri în viaţă, încât te întrebi dacă singurătatea agoniei nu este un simbol al existenţei umane. Este un semn de mare deficienţă în dorinţa de a trăi şi a muri în societate. Mai pot există mângâieri în momentele din urmă? De o mie de ori este mai preferabil să mori undeva singur şi părăsit, când nevăzându-te nimeni poţi să te stingi fără teatru şi poză. Mi-e scârbă de oamenii care în agonie se stăpânesc şi îşi impun atitudini pentru a face impresie. Lacrimile nu sunt arzătoare decât în singurătate. Toţi aceia care se vor înconjuraţi în agonie de prieteni o fac dintr-o frică şi dintr-o imposibilitate de a suporta momentele finale. Ei vor să-şi uite, în momentul capital, de moarte. De ce nu au un eroism infinit, de ce nu încuie uşa ca să suporte senzaţiile acelea nebune cu o luciditate şi o teamă dincolo de limită?
Suntem atât de separaţi de toate! Şi tot ceea ce nu este, nu e inaccesibil? Moartea cea mai adâncă şi mai organică este moartea din singurătate, când însăşi lumina este un principiu de moarte. În astfel de momente eşti separat de viaţă, de iubire, de zâmbete, de prieteni şi chiar de moarte. Şi te întrebi paradoxal dacă mai există altceva decât neantul lumii şi al tău.
Nu înţeleg ce rost mai are să trăiesc în istorie, să am idealurile epocii, să mă preocupe gândul culturii sau problemele sociale. Sunt plictisit de cultură şi de istorie; mi-e aproape imposibil să mai particip la frământările lumii istorice, la idealuri şi aspiraţii temporale. Istoria este ceva ce trebuie depăşit. Şi nu poţi depăşi istoria decât atunci când trecutul, prezentul şi viitorul nu mai au pentru tine nici o importanţă, când ţi-e indiferent când şi unde trăieşti. Cu ce sunt mai avantajat dacă trăiesc astăzi, decât dacă aş fi trăit în Egiptul de acum patru mii de ani? Suntem aşa imbecili atunci când deplângem soarta unora care au trăit în epoci care nu ne convin nouă, care n-au cunoscut creştinismul sau descoperirile şi invenţiile ştiinţei moderne. Dacă timpul n-ar fi ireversibil, n-aş regreta deloc să trăiesc în orice epocă a istoriei, fiindcă nici una nu e mai bună decât cealaltă. Neexistând o ierarhie a atitudinilor şi concepţiilor de viaţă, toţi au dreptate şi nici unul. Epocile istorice reprezintă forme închise de viaţă care trăiesc cu convingerea în valabilitatea lor definitivă, pentru ca dinamismul şi dialectica vieţii istorice să ajungă la alte forme insuficiente şi limitate şi ele ca tot ce trăieşte sub soare.
Mă simt un om fără sens şi nu-mi pare rău că n-am nici un sens. Şi de ce mi-ar părea rău, când de haosul meu nu se poate alege decât haosul? În mine nu există nici o voinţă înspre formă, spre cristalizare, sau un ideal. De ce nu zbor, de ce nu-mi cresc aripi? Nu este în dorinţa mea de zbor o fugă de existenţă? Şi n-aş fugi în acest zbor cu toată existenţa, cu tot ce e fiinţă? Simt în mine atâta fluiditate, încât mă mir cum de nu mă topesc şi nu curg. Aş vrea că fiinţa mea să se transforme într-un fluviu cu ape tulburi şi năvalnice care să poarte numele meu şi care să curgă ca o ameninţare apocaliptică. Oare va stinge această apă focul din mine şi focul din mine va evapora această apă? În mine sunt numai aburi şi scântei, inundaţii de foc şi incendii de apă.
Mă întreb: pentru ce numai unii suferă? Există vreo raţiune în această selecţie, care scoate din rândul oamenilor normali o categorie de aleşi, pentru a-i arunca în cele mai groaznice torturi? Unele religii susţin că prin suferinţă te încearcă Divinitatea sau că prin ea ispăşeşti un rău sau o necredinţă. Această concepţie poate să fie valabilă doar pentru iluzia omului religios, nu însă pentru acela care vede cum suferinţa se găseşte la indivizi indiferent de valoare, ba uneori este mai frecventă la cei nevinovaţi şi puri. Nu există nici o justificare de valoare în fenomenul suferinţei. Nu este posibilă absolut nici o fundamentare a suferinţei pe o ierarhie de valori. Şi apoi rămâne de văzut dacă e posibilă o ierarhie de valori.
Aspectul cel mai ciudat al celor care suferă este în credinţa absolutei lor suferinţe, care îi face să creadă într-un fel de monopol al suferinţei. Am impresia că numai eu sufăr, că toată suferinţa acestei lumi s-a concentrat în mine, că numai eu mai am drept la suferinţă, deşi îmi dau seama că există şi suferinţe mai groaznice, că poţi să mori căzând bucăţi de carne din tine, fărâmițându-te sub propria ta privire, devenind iluzie în cea mai perfectă conştiinţă. Există suferinţe monstruoase, criminale şi inadmisibile. Te întrebi: cum de se pot întâmpla şi dacă se întâmplă cum se mai poate vorbi de finalitate sau de alte poveşti? Mă simt atât de impresionat în faţa suferinţei, încât îmi pierd aproape tot curajul. Şi-l pierd fiindcă nu pricep de ce există suferinţă în lume. Derivarea ei din bestialitatea, iraţionalitatea şi demonia vieţii explică prezenţa suferinţei în lume, dar nu găseşte justificarea. Sau este probabil că suferinţa n-are nici o justificare, ca şi existenţa în genere. Existenţa a trebuit să fie? Există vreo raţiune în faptul de a fi? Sau existenţa nu-şi are o altă raţiune decât una imanentă? Existenţa există numai ca existenţă? Fiinţa este numai fiinţă? De ce să nu admitem un triumf final al nefiinţei, de ce să nu admitem că existenţa merge înspre neant şi fiinţa înspre nefiinţă? Nu cumva singura realitate absolută este nefiinţa? Un paradox tot atât de mare cât paradoxul acestei lumi.
Deşi fenomenul suferinţei mă impresionează şi uneori mă încântă, n-aş putea scrie totuşi o apologie a suferinţei, fiindcă suferinţa durabilă – şi nu există suferinţă adevărată decât cea durabilă – dacă purifică în primele faze, în ultimele tâmpeşte, detrachează, distruge şi anarhizează până la descompunere. Entuziasmul facil pentru suferinţă manifestat în exclamaţii este o caracteristică a esteţilor şi a diletanţilor suferinţei, care o asimilează unui divertisment, neînţelegând ce forţă teribilă de descompunere există în suferinţă, câtă dezagregare şi câtă otravă, dar şi câtă fecunditate, pe care o plăteşti însă scump. A avea monopolul suferinţei este a vieţui suspendat deasupra unei prăpăstii. Şi orice suferinţă adevărată este o prăpastie. *
***
Nădejdile le datoresc nopților. Pe aripi de întunerec, întinderi nu mai existau și, singur între materie și vis, ridicam aromele decepției la miresme de fericire. Nimic nu mi se pare imposibil în noapte – acest posibil fără timp. Totul se prea poate – dar viitorul nu este. Ideile devin paseri de gând – și unde zboară ele? Într-o veșnicie vag tremurătoare, ca un eter ros de reflexii.
…Așa am ajuns să privesc soarele cu un interes ciudat. Prin ce neînțelegere i-au răpit oamenii tulburările și le-au transformat în binefaceri? Ce lipsă de poezie a degradat în monstru utilitar un astru pur? Nu ne-am apropiat cu toții prea omenește de razele lui și, crezându-l sursă de real, i-am acordat prea multă realitate? De ce vom fi proiectat scopul până și pe cer?
Nu știu până unde soarele este . Dar știu prea bine cât nu mai sunt sub el. Cine, pe țărmuri de mare, în ceasuri de-a rândul, cu ochii întredeschiși, paralel vremii, orizontal pe vis și disparent ca spuma instantanee pe nisipul înaurit, n-a resimțit amestecul de fericire și neant al risipei de strălucire – acela nu cunoaște nici una din primejdiile pe care frumusețea le-a adus în lume.
Credeam a fi tânăr sub soare, și m-am pomenit fără vârstă. Și dacă-n miez de nopți mai aveam ani, în amiezi nu-i mai aveam. Toate vârstele fug și rămâi ființă și neființă, prestigiu vibrant în nihilismul mistic al însoririlor. **
Emil Cioran
(selecție de Odilia Roșianu)
