„JOCKEY-CLUB”

După ce fratele meu s-a mutat la Iași în toamna anului 1919, i-a trebuit câtăva vreme să-și organizeze noua gospodărie din dealul Copoului. Punând totul la punct, a început, în timpul ce-i rămânea liber, să frecventeze în afară de cercul de la revista Viața Românească și alte cercuri, care nu aveau caracter literar. Două din ele – Cercul de șah de la „Traian” și „Cercul Vânătorilor” – îl atrăgeau prin specificul lor care-i satisfăcea pasiunea pentru șah și vânătoare, găsind între membrii de aici tovarăși tot așa de pasionați pentru aceste două sporturi: unul de natură cerebrală și altul de natură fizică, în aer liber.

Când s-a hotărât să frecventeze „Jockey-clubul”, mai întâi ca invitat, apoi ca membru propus de grupul intelectualilor de acolo, printre care unii îi erau tovarăși de vânătoare, a făcut acest pas ca scriitor care, împins de puterea sa de creație în continuă frământare, simțea nevoia de a observa cât mai îndeaproape un nou mediu social care-l interesa: societatea ieșeană, așa-zisă selectă, de după Primul Război Mondial.

Jockey-club își avea sediul într-un local propriu, socotit pe atunci printre construcțiile moderne ale orașului, atrăgând atenția trecătorilor prin poziția ce ocupa și prin folosirea în dublu scop: club și cofetărie. Clădirea era așezată în colțul din dreapta al străzii Lăpușneanu, acolo unde se întâlnește cu strada Copou, și se compunea dintr-un parter și etaj. Parterul, cu vitrinele și ușile lui mari, era amenajat anume în scop comercial. Aici era instalată o cofetărie de primul rang, al cărei concesionar de atunci, numit Tufli, era obligat să furnizeze membrilor clubului, la cerere, produse de cofetărie și aperitive. Etajul, ocupat de club, avea un hol mare și trei sau patru săli spațioase, luxos mobilate, cu o verandă mare înspre strada Lăpușneanu.

Câtăva vreme după constituirea lui – și de la această dată se scurseseră câteva decenii –, Jockey-club, fiind patronat de rege, a fost socotit ca un cerc select cu un număr limitat de membri – până la cel mult o sută. Și conform statutului inițial, transformat cu timpul în tradiție, nu puteau pătrunde decât anumite persoane care se bucurau de o situație socială deosebită și de avere: boieri încă avuți, actuali și foști înalți demnitari, influenți, în stare să procure fonduri de susținere la nevoie; apoi ofițeri superiori — de obicei generali și, în sfârșit, câteva personalități care se impuneau prin valoarea lor intelectuală, ca scriitorul Nicu Gane, istoricul A. D. Xenopol, renumitul profesor și om de știință Petre Poni și nu mai puțin apreciați, ceva mai târziu, alți doi profesori: Matei Cantacuzino și Dimitrie Alexandrescu, poreclit Tololoi.

De fapt, acest mănunchi de oameni spirituali, cu cultură aleasă, a ridicat prestigiul clubului față de opinia publică ieșeană, destul de exigentă în ce privește aprecierea valorii personale a celor ce frecventau diferite cercuri existente atunci în oraș.

Dar ca și în alte cercuri sau cluburi, și la Jockey, nu după mult timp, s-a împământenit o viață nocturnă, unde pasiunea jocului de cărți a cuprins cea mai mare parte din membri și invitați. Viața obișnuită la Jockey începea după-amiezile, cam pe la orele 5. Membrii, odată intrați în club, se adunau în grupe după cunoștințe și interese. Cei cu vază și prestigiu ocupau salonul din față, unde era veranda. Aici, cu ceaiuri sau cafele dinainte, cercetau câtva timp gazetele și revistele clubului, comentau apoi unele întâmplări ale zilei și sfârșeau cu câteva partide de panțarolă sau preferans timp de un ceas-două, după care plecau acasă.

Marea majoritate a membrilor însă, împrăștiată prin celelalte saloane, se frământa nerăbdătoare consumând câte ceva și făcându-și între ei confidențe în legătură cu aventurile galante avute. Dar cum se întuneca, îi vedeai adunându-se ca la comandă în jurul meselor pentru jocuri de cărți pe bani: écarté, pocher și mai ales bacara, stând până noaptea târziu, când un observator, cât de puțin atent, putea să vadă cum slăbiciunea omenească se transformă într-o patimă fără leac. La această viață nocturnă se adunau de obicei mulți membri și invitați: proprietari de moșii grevate de datorii mari, diverși oameni de afaceri, boieri scăpătați, în speranța unei șanse cu ajutorul căreia să-și refacă în parte starea materială pe drojdie.

Cu timpul, prin dispariția întemeietorilor, tradiția a slăbit și componența clubului a luat o altă înfățișare. Așa că în vremea când fratele meu a început să frecventeze acest cerc, printre membri se găsea un grup de intelectuali: profesori, medici, magistrați, avocați, ingineri, literați, apoi veniseră câțiva mari industriași, conducători de bănci și oameni politici cu priză în partide. Totuși, datorită urmei de tradiție ce mai ființa, aproape jumătate din numărul membrilor o constituiau încă urmașii fostelor familii boierești, mulți scăpătați materialicește, dar dornici a se număra printre membrii selectului club, socotind că prin această calitate își mențin un rang mai deosebit în societate.

Unii dintre acești urmași erau fără ocupație, trăind din veniturile modeste ce le mai rămăseseră, la care reușeau să adauge și unele mijloace de trai dubioase. Alții se văzuseră siliți să primească slujbe modeste, vremelnice, la stat sau la Epitropia Sf. Spiridon, datorită legăturilor de familie cu unii oameni ai zilei sau protecției politice, în care un rol însemnat îl jucau damele voalate. Speranța unor venituri ușor de câștigat era însă în jocul de cărți la club, care-i atrăgea pe toți așa cum atrage un magnet metalul. De fapt, o lume fără orizont, închistată într-o mentalitate învechită, retrogradă, străină și refractară față de tendințele de prefaceri economice și sociale ce se afirmau tot mai puternic după Primul Război Mondial.

În contrast cu această lume de suflete moarte, se afla un grup de intelectuali, care găseau aici unele mijloace de distracție și ocazii de întâlniri ce prilejuiau dese discuții și păreri asupra problemelor ce frământau țara pe atunci. Printre aceștia, țin să-i amintesc pe câțiva pe care i-am cunoscut mai bine.

Profesorul Ioan Simionescu, cunoscut om de știință, un aprig și neobosit luptător pentru popularizarea științei și culturii în straturile cât mai largi ale poporului, calități ce-au trezit un răsunet adânc în sufletul fratelui meu.

Profesorul Eugen Herovanu, un intelectual distins, cu vederi democratice. În tinerețe s-a relevat prin câteva producții literare gustate de cititori. Om perfect onest și modest, era mult prețuit pentru aceste calități. Ca avocat, nu căuta clientelă, deoarece îi repugna vorbăria goală. Era însă căutat în procesele grele în care, prin concluziile limpezi și juste ce le punea, ajuta mult pe magistrați.

În acest mediu, fratele meu venea în zilele programate spre seară pe la orele cinci, făcându-și partidele de panțarolă sau preferans cu partenerii cunoscuți și rar se întâmpla să stea peste ora zece. Obișnuiam să-l însoțesc numai până la club, iar alteori treceam pe acolo să-l întovărășesc la întoarcere acasă, în deal la Copou. Câteodată trebuia să aștept să-și isprăvească o partidă începută și în asemenea împrejurări, asistând la joc, făceam cunoștință cu unii membri care mă îndemnau să intru în rândurile lor, iar până atunci mă invitau să iau parte la joc, dacă doream. Eu nu jucam nici panțarolă, nici preferans, dar la invitația ce mi s-a făcut, că poate vreau să joc biliard pe consumație – joc la care aveam o oarecare îndemânare – din politețe am acceptat, jucând astfel de vreo câteva ori, rămânând ca în ce privește cererea de admitere ca membru să mă mai gândesc.

Așa s-a făcut că într-una din zilele de toamnă ale anului 1926 sau în 1927, spre seară, pe o vreme umedă după ploaie, fiind liber, l-am însoțit pe fratele meu la Jockey-club, unde primisem și eu o invitație. Cum stăteam în afara orașului, în deal la Copou, unde se făcuse noroi, mi-am luat galoșii – niște galoși noi, marca „Tretorn” – pe care i-am lăsat în vestiarul clubului la rând cu alte perechi, mai bune sau mai uzate, ale unora dintre membrii veniți ceva mai devreme.

În acea seară, amândoi am întârziat la jocurile unde ne angajasem, fiind printre ultimii care plecau. Cum fratele meu nu-și luase galoși, a trecut repede prin vestiar așteptându-mă afară pe trotuar până mi-i pun pe ai mei. Când colo, ce să vezi? Aceștia lipseau și în vestiar nu rămăsese decât o pereche veche și uzată. Întrebând pe omul de serviciu cine a luat galoșii mei, el n-a putut da nicio lămurire precisă.

Am ieșit din club explicând fratelui meu de ce am întârziat. El a rămas mai surprins decât mine. Nu-i venea să creadă că în selectul Jockey-club se poate întâmpla așa ceva.

Paguba nu era mare, dar faptul petrecut ne-a afectat mult. După câtva timp de mers în tăcere, am prins a vorbi:

– Bădie, dacă-i pe-aceia, eu trebuie să fiu mulțumit de această întâmplare care mă scutește de aci înainte să mai calc în acest club select.

– E bine că ai făcut și tu o experiență de natură socială, care îți va folosi în viață. Eu însă, adăugând la însemnările mele această întâmplare, trebuie să constat încă o dată, cu oarecare tristețe, cât de înșelătoare sunt aparențele.

După câtva timp, fiind întrebat de câțiva cunoscuți de ce nu se mai arată pe la Jockey, fratele meu le-a explicat motivul.

– Ei, cucoane Mihai, replică unul. Nu o lua și mata așa în tragic, căci orice pădure are și uscături!

– Da, într-adevăr, știu că orice pădure are și uscături, dar la Jockey-club sunt prea multe și eu nu mă simt bine între ele! răspunse fratele meu cu un ton mai apăsat ca de obicei.

Vasile Sadoveanu