Literatura de azi 
Doamna Vauquer, născută de Conflans, este o femeie în vârstă, care de vreo patruzeci de ani ţine la Paris o pensiune de familie în strada Neuve-Sainte-Genevieve, între Cartierul Latin şi foburgul Saint-Marcel. La această pensiune, cunoscută sub numele de Casa Vauquer, se primesc deopotrivă bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, fără ca vreodată gura clevetitoare a lumii să fi găsit ce să scornească despre cele ce se petrec în respectabila casă. Nu-i mai puţin adevărat, însă, că de vreo treizeci de ani nu s-a
pomenit printre clienţi nicio femeie tânără, iar pentru ca vreun tânăr să ajungă a locui aci, trebuia ca familia să-i trimită o sumă prea mică să-şi ţină zilele.
Cu toate acestea, în anul 1819, dată la care începe drama ce urmează, se afla aci în pensiune o biată fată. Oricât de discreditat ar fi azi cuvântul dramă, după chipul
deşănţat şi fără noimă în care a fost risipit în aceste vremuri de jalnică literatură, e nevoie totuşi să-l folosim aici; nu fiindcă această istorisire ar fi dramatică în sensul adevărat al cuvântului, ci fiindcă sfârșind cartea veţi vărsa poate câteva lacrimi. Fi-va ea oare înţeleasă şi dincolo de zidurile Parisului? Îngăduie-ni-se a ne îndoi, căci nu se poate pricepe felul cu totul deosebit al unei asemenea scene, plină de tâlcuri şi de culoare locală, decât între colinele Montmartre şi dealurile de la Montrouge, în
această ilustră vale a dărăpănăturilor ce înăuntrul şi în afara cetăţii stau să se surpe şi a rigolelor negre de noroi; vale plină de suferinţe reale, de bucurii prea adesea
amăgitoare şi atât de cumplit zbuciumată încât nu ştiu ce fapt ar trebui să se întâmple pentru a lăsa o senzaţie de oarecare durată. Totuşi, chiar şi în această lume se ivesc ici şi colo dureri care, prin vălmăşagul lor de vicii şi virtuţi, dobândesc o oarecare măreţie şi solemnitate; în faţa lor, egoismele şi interesele amuţesc, dar senzaţia cu care rămâi ţine numai bine cât ai înfuleca pe nemestecate un fruct savuros. Carul civilizaţiei,
întocmai ca acela al idolului de la Jaggernat, trecând peste o inimă care nu se lasă atât de uşor zdrobită şi în care i s-a împiedicat roata, abia dacă îşi încetineşte o clipă mersul, o striveşte şi îşi urmează mai departe drumul glorios. Aşa veţi face şi domniile-voastre, care ţinând această carte într-o mână albă, vă cufundaţi în toată voia în jilţul moale, spunându-vă: „O fi, poate, o poveste amuzantă!”. Dar după ce veţi fi aflat taina
chinurilor lui moş Goriot, veţi cina cu poftă, punând lipsa dumneavoastră de sensibilitate pe seama autorului, învinuindu-l că a depăşit măsura şi că face poezie. Ah! ţineţi minte însă: drama aceasta nu este o plăsmuire sau un roman. Ea este atât de adevărată, încât oricine poate s-o regăsească în propria sa viaţă, în propriul lui suflet.
Casa în care se află această pensiune de familie este proprietatea doamnei Vauquer. E aşezată în josul străzii Neuve-Sainte-Genevieve, acolo unde terenul coboară către strada Arbaletei într-un povârniș atât de repede şi de anevoios, încât numai rareori caii îl urcă sau îl coboară. Iată de ce domneşte o atât de deplină linişte peste toate aceste uliţe înghesuite între domul Val-de-Grâce şi cel al Panteonului, două monumente
care schimbă culoarea cerului, împrăștiindu-și în văzduh răsfrângerile aurii şi înnegurând totul cu umbrele mohorâte pe care le aştern uriaşele lor cupole. Aici caldarâmul e zvântat: în rigole nu-i nici apă, nici mâl, şi de-a lungul zidurilor creşte iarba. Într-un drum pe-aici, chiar şi cel mai nepăsător dintre oameni se simte cuprins de tristeţe, ca de altfel toţi cei care trec în mod obişnuit pe aceste străzi. Aici uruitul unei trăsuri ia proporţiile unui eveniment; casele sunt posomorâte, iar din zidurile uriaşe se desprinde un iz de puşcărie. Un parizian care s-ar rătăci prin partea locului, n-ar
vedea decât pensiuni de familie sau așezăminte asemănătoare, mizerie sau plictiseală, bătrâni care îşi aşteaptă moartea şi un tineret zvăpăiat care munceşte în silă. Nici un alt cartier al Parisului nu este mai trist şi — de ce n-am spune-o ? — mai puţin cunoscut. Mai ales strada Neuve-Sainte-Genevieve e ca o ramă de bronz, singura potrivită pentru a încadra o dramă ca asta, care nu poate fi îndeajuns înţeleasă dacă nu prezentăm dinainte atmosfera, culorile-i întunecate şi conţinutul ei grav; tot aşa se împuţinează lumina de
la o treaptă la alta, şi glasul călăuzei se stinge atunci când călătorul coboară în catacombe. Nimerită asemuire! Căci cine ar putea spune cu hotărâre ce este mai groaznic la vedere: inimi secătuite sau cranii deșarte?
Bătrâna domnişoară Michonneau purta pe ochii ei osteniţi un abajur slinos de tafta verde, cercuit pe un fir de alamă, de care s-ar fi înspăimântat chiar şi îngerul milei. Voalul ei cu sărăcăcioase franjuri plângătoare părea că acoperă un schelet, într-atât de ciolănoase erau formele pe care le ascundea. Ce acid despuiase această făptură de toate farmecele feminităţii? Odinioară trebuie să fi fost, fără îndoială, frumoasă şi trupeşă . Era oare o victimă a viciului, a necazurilor, a cupidităţii? Să se fi istovit în aprige iubiri? Să fi fost negustoreasă de haine vechi sau numai curtezană? Să fi ispăşit triumfurile unei neruşinate tinereţi, în a cărei întâmpinare plăcerile veniseră în valuri, prin această bătrânețe de care trecătorii fugeau înspăimântați? Privirea ei fără culoare îţi da fiori de gheaţă. Faţa ei pungită era ca o ameninţare. Avea un glas subţirel, ca de greier, care vesteşte din tufişul lui apropierea iernii. Spunea că îngrijise un bătrân care suferise de un catar al băşicii udului şi pe care copiii săi, crezându-l sărac, îl părăsiseră cu totul. Acest bătrân îi lăsase prin testament o rentă viageră de o mie de franci, periodic disputată de moştenitori, care o acopereau cu tot felul de defăimări. Deşi jocul pasiunilor îi pustiise faţa, rămăseseră totuşi în ţesuturile ei urme de un alb şi de o gingăşie care îngăduiau bănuiala că şi trupul ar păstra unele rămăşiţe de frumuseţe.
Dl. Poiret era un fel de manechin automat. Cînd îl vedeai în Grădina Botanică, răsărind ca o umbră cenuşie de-a lungul unei alei, cu o şapcă veche, pleoştită pe cap, abia ţinând în mână bastonul cu măciulie de fildeş îngălbenit, fâlfâindu-și pulpanele tocite ale redingotei, care nu prea izbuteau să acopere nădragii peste măsură de largi cu picioarele în ciorapi albaştri, bâțâind de parc-ar fi fost totdeauna beat, cu jiletca albă, soioasă şi cu jaboul de muselină groasă şi ghemuită, care nu prea se potrivea cu cravata legată ca o funie în jurul gâtului de curcan, te întrebai dacă această umbră, proiectată parcă de o lanternă magică, aparţine cu adevărat cutezătoarei rase a fiilor lui Iafet, care roiau ca fluturii pe Bulevardul Italian. Ce trudă izbutise oare să-l chircească în halul acesta? Ce pasiune îi va fi gălbejit faţa-i ca un bulb, care, dacă ar fi fost caricaturizată, ar fi părut o şarjă, care depăşeşte limitele adevărului? Ce fusese oare în viaţa lui omul acesta? Fusese, poate, slujbaş la Ministerul de Justiţie, la biroul la care călăii îşi trimit notele de cheltuieli, socoteala furniturilor de văluri negre pentru paricizi, de tărâțe pentru ghilotină, de sfoară pentru cuţite? Sau, poate, încasator la poarta vreunui abator ori subinspector al salubrităţii, în sfârșit, omul acesta părea să fi fost unul dintre asinii care învârt uriaşa noastră moară socială, unul dintre acei Ratoni ai Parisului, unul dintre pivoţii pe care s-au învârtit nefericirile şi murdăriile publice, pe scurt, unul dintre aceia despre care, văzându-i, putem spune: „Avem nevoie totuşi şi de ăştia.” Parisul cel frumos nu cunoaşte aceste chipuri gălbejite de suferinţe morale sau trupeşti. Dar Parisul este un adevărat licean. Aruncaţi sonda înăuntrul lui: nu-i veţi afla niciodată adîncimea! Străbăteți-l, zugrăviți-l: oricât de mulţi şi de grijulii vor fi exploratorii acestei ape, totdeauna va rămâne un loc necercetat, o văgăună tainică, totdeauna vor rămâne flori, perle, monştri, lucruri nemaiauzite, pe care scafandrii literari le-au scăpat din vedere. Casa Vauquer este una din aceste ciudate monstruozități.
Honoré de Balzac
