Literatura de azi
Solemnitatea s-a petrecut în amfiteatrul cu pereţii albi, de pâlnie, ai Universităţii. Un interior de turn de apă şi de circ, edificat în echilibru ca o piramidă de cărţi de joc, din vârful căreia, când cade valetul, se prăbuşesc, val-vârtej, patruzeci de cartoane, aderente castelului prin fracţiuni de simpatie. Anul trecut, în aceeaşi sală, un conferenţiar străin destăinuia unui public uimit cuceririle chimiei sintetice, stropind, pentru exemplificare, de jur-împrejur auditoriul, prins în treptele stalurilor ca nişte muşte într-un păienjeniş, cu violete de Parma artificiale şi explicând cu înţeles admiratorilor, doamne şi domni care îl aplaudau, că fiecare din ei era o uzină ignorată şi o distilerie de parfum.
„Avec votăr permission, preciza inutil conferenţiarul, un mare profesor ceh sau slovac, ce n’est que de l’iurin“, vorbind franţuzeşte cu accentul obişnuit, în dezbaterile problemelor internaţionale, al reprezintanţilor cu limba grea şi buzele groase, ai popoarelor civilizate într-un idiom secundar.
Dacă ar fi procedat la fel, servindu-se cu pulverizatorul personal şi de-a dreptul de lichidul din care parfumul fusese ştiinţificeşte extras, conferenţiarul ar fi primit în cap umbrelele şi bastoanele asistenţei. Totul e formă şi material, în învăţământ şi în viaţă – şi ipocrizie –, şi un testicul de cauciuc în prelungirea unui sul de sticlă se preferă public modelului copiat. E imoral originalul, dar cultivat plagiatul.
Mă temeam, la examenul meu, de aglomeraţia de atunci… Şi mă ofensa examenul. E nevoie de un temperament concesiv şi inferior ca să nu simţi câtă ruşine implică repetarea în public a lucrului învăţat, ca un bun ce-ţi aparţine şi pe care l-ai fi creat. În cartea cutare se găseşte răspunsul la întrebarea examinatorului, asimilat de toţi candidaţii, care de obicei susţin spusele altora, repetate şi de aceia cu o convingere tristă şi cu un patos regretabil. Şi recunoaşterea ostentativă a meritului acestei impudice imitaţii culturale mi se părea, aplicată la mine, de o indiscreţie trivială. O comisie îşi afirmă dreptul să judece şi să dea sentinţe relativ la valoarea intelectuală reproductivă, şi un candidat e obligat să suporte şi să recunoască autoritatea acestei maimuţăreli şi a unei lamentabile încrederi în sine profesorale, să-şi facă un titlu pe viaţă dintr-o opinie cifrată, cu iscălituri încâlcite autografic.
Mă stânjenea cu deosebire ipoteza aplauzelor din partea unui public, amator consacrat al spectacolelor dramatice, ştiinţifice şi judiciare. Doamne distinse, păstrând cu ştiinţa contacturi cosmetice şi cu literatura penală eredităţile urmărite de Freud, părăsesc tribunalele cu părerea de rău că încă n-au asasinat şi aduc la Universitate suferinţa că le lipseşte o diplomă din cutia cu tifon.
Comisiunea instituită venise în redingotă şi luase loc. De-a lungul unei mese învelite cu postav de biliard, se înşira un rang de fotolii, la părete, scaune crăcănate calculat, cu perini pentru coate, ca pentru somnul ramolismentului optimist de după-masă, şi cu arcuri, ca pentru nişte voluptăţi primite confortabil pe spate.
Nu mă puteam hotărî să intru, mă sfiam de mine şi-mi era frică de… public. Căutam din ochi care ar fi putut fi în ultimul moment drumul cel mai scurt ca să mă strecor printre dependinţe, ca să fug şi să mă las de doctorat, în clipa supremă a gloriei didactice. Câteva braţe colegiale interveniră la timp, substituite resortului personal absent, şi mă văzui îmbrâncit pe uşa scundă din dreapta comisiunii, ca un debutant în Hamlet, aruncat în teatru dintre culise.
O robă neagră mă drapa într-un prestigiu magistral şovăitor. Mi-a fost împrumutată de portar, care o dă generaţiilor cu chirie. Mânecile spânzurau ca uniforma unui episcop cu numărul fizic mare, moştenită de un vicar anemic. Cerusem din timp să mă înfăţişez inchiziţiei universitare în hainele mele, niţel terfelite, dar cancelaria se simţi vexată de o dorinţă care părea că nu preţuieşte după tariful cel mai înalt decorul, înscenarea şi uzul. Un candidat normal şi cu dare de mână îşi pregăteşte garderoba doctoratului ca o mireasă albiturile, pe măsură, şi se şi fotografiază în poziţii expresive, dovedind respect pentru instituţiile de ştofă şi nasturi.
Mi-am controlat în dosul uşii vocea, tonul şi emfaza ei, încercând să pronunţ fraze începute didacticeşte cu „Dat fiind“ şi cu „După opiniunea savanţilor care fac autoritate în materie“. Deficitul vocal era grav. Eram emoţionat şi dintr-odată perspectiva examenului în carne şi oase mă făcu mai mic cu douăzeci de ani, scăzându-mă până la copilărie. Circumstanţa şi atitudinea comandă starea morală.
Nu putusem nici cu sonoritate, nici şoptit să zic, repetându-mi rolul, „Onorată Comisiune“. Devenisem afon, gâtlejul refuza să mai mă servească.
Tudor Arghezi, „Cimitirul Buna-Vestire”
(fragment selectat și redactat de Odilia Roșianu)
