Idei obosite

Pe semeni îi cunosc. Adesea mi-am citit în ochii lor absenți și goi nerostul soartei sau mi-am odihnit răzvrătiri în  pauzele privirii lor. Dar zbuciumul lor nu mi-e străin. Ei vor, ei vor neîncetat. Și cum nimic nu e de vrut, pașii mei călcau în urmele lor ca-n spini, cărarea mea șerpuia prin noroiul dorințelor lor, înălbindu-le, printr-un nimb de  nefolosinți, căutarea lor fără folos.

Ei nu știu că raiul și iadul sunt înfloriri ale clipei,  ale clipei înseși, că nimic nu este peste tăria extazului inutil. N-am întâlnit în mersul lor muritor oprirea eternă pe arcurile clipitelor.

Văd un arbore, un zâmbet, un răsărit, o amintire. Nu sunt fără margini în fiece din ele? Ce mai aștept peste acel definitiv văz, peste  incurabilul văz al fulgerului temporal?

Oamenii suferă de viitor, se reped în viață, fug în timp, caută. Și nimic nu mă doare mai mult decât ochii lor căutători, zadarnici, dar lipsiți de zădărnicie.

Eu știu că totul e final, că există doar o clipă, fiecare clipă, că pomul vieții e răbufnirea de veșnicie, reversibilă în actele ființei.

Și astfel nu mai vreau nimic. Adesea, când stau în nopți, în nopți mari ce ridică în fața minții fundurile lumii, cum aș ști dacă sunt sau nu mai sunt? Și mai poți fi atunci sau poți să nu fii? Sau, prins în nedeslușirile muzicii, pierdut în ele, curățit de întâmplările respirației, cum te-ai asemui semenilor?

A nu avea decât o țintă: să nu fii mai inutil ca muzica. În ea nu afli nici pe este și nici pe nu este. Unde te găsești ca victimă învolburată a farmecului ei? Dar nu-i ea un nicăieri sonor?

Oamenii nu știu să fie fără de folos. Ei au drumuri de urmat, puncte de atins, nevoi de împlinit. Ei nu gustă nedesăvârșirea, când  „rostul” vieții e extazul acestei nedesăvârșiri! Dar cum să le dezvăluim suprafețele acestei taine, cum să-i încântăm de luciul unui mister și să-i îmbătăm de-o fascinație atât de simplă? Îmi vin în minte anumite nopți și anumite zile…

Tăcerile nocturne în grădinile Sudului… Spre cine se apleacă palmierii? Crengile lor par idei obosite. Altădată, când în sânge purtam mai mult alcool și mai multă Spanie, furia mea le-ar fi întors spre cer, patima ar fi îndreptat vertical oboseala lor terestră și zvâcnirile inimii le-ar fi împins spre vecinătăți de stele. Acum,  sunt fericit să mă separ de aștri prin ramuri gânditoare, să gust în adierile lor o singurătate blândă, să mă nimicesc în splendoare pe un pământ divinizat în noapte.

Dacă am trăi în grădini, religia n-ar fi posibilă. Lipsa lor ne-a împins în dorul raiului. Spațiul fără flori și arbori îndeamnă ochii spre cer și amintește muritorilor că primul lor străbun a poposit vremelnic în veșnicie și-n umbră de pomi. Istoria e negația grădinii.

Nădejdile le datorez nopților. Pe aripi de întunerec, întinderi nu mai existau și, singur între materie și vis, ridicam aromele decepției la miresme de fericire. Nimic nu mi se pare imposibil în noapte – acest posibil fără timp. Totul se prea poate – dar viitorul nu este. Ideile  devin paseri de gând – și unde zboară ele? Într-o  veșnicie vag tremurătoare, ca un eter ros de  reflexii.

…Așa am ajuns să privesc soarele cu un interes ciudat. Prin ce neînțelegere i-au răpit  oamenii tulburările și le-au transformat în  binefaceri? Ce lipsă de poezie a degradat în monstru utilitar un astru pur? Nu ne-am apropiat cu toții prea omenește de razele lui și,  crezându-l sursă de real, i-am acordat prea multă realitate? De ce vom fi proiectat scopul până și pe cer?

Nu știu până unde soarele este. Dar știu prea bine cât nu mai sunt sub el. Cine, pe țărmuri de mare, în ceasuri de-a rândul, cu ochii întredeschiși, paralel vremii, orizontal pe  vis și disparent ca spuma instantanee pe  nisipul înaurit, n-a resimțit amestecul de fericire și neant al risipei de strălucire – acela nu cunoaște nici una din primejdiile pe care frumusețea le-a adus în lume.

Credeam a fi tânăr sub soare și m-am  pomenit fără vârstă. Și dacă-n miez de nopți mai aveam ani, în amiezi nu-i mai aveam. Toate vârstele fug și rămâi ființă și neființă, prestigiu vibrant în nihilismul mistic al însoririlor.

Cum scoboram din cetatea ardeleană, în nu știu care oră a înserării și care an al tinereții, nefericit și dornic de nefericiri, prea încrezut pentru a mă gândi la soare – revelația apusului mi-a frânt subit mândria genunchilor. Membrele mele se întâlneau cu oboselile amurgului, și ce mai rămânea ca soare între petele inimii a-ngenunchiat la poalele unei agonii de aur. Și recunoștința mea trimisă astrului se îndrepta și spre  Egiptul propriului suflet.

De atunci am tămâiat necontenit moartea și soarele – ca strănepot al cine știe cărui trândav de pe malurile imemoriale ale Nilului.

…Adesea mi-am simțit sufletul alături de trup. Adesea l-am simțit departe, adesea fără rost și fără căpătâi. Și cum l-aș fi urmat, în  înălțări subite, smuls din așternutul inimii ? Nu-i rostul lui să rătăcească în albiile simțurilor? Ce-l împinge atunci spre întinderi, în care nu pot să-l urmez? Oamenii îl au, dispun de el, el e al lor.
Numai eu rămân sub mine…

Lasă-ți sufletul fără pază; cum o ia razna spre cer! Direcția lui firească e o vitregie. De-ar prinde furtunile lui patima lucrurilor ce trec și, înfrângându-l, să-i pun cătușele trupului! Ajunge o clipă de neseamă și-n focuri se sloboade spre alte lumi. De unde să vină văpaia subită ce-l surghiunește-n meleaguri cerești, în timp ce rămâi victimă lâng-un corp în părăsiri ?

E o zvâcnire ucigașă ce-nvinge legăturile  terestre, o sete de fericire în afară de fericiri, un  dor de leșin astral, de pierzanie în frământări, de înec în spume de regrete divine. Ce aripi au mijit tainic în el, ca dintr-o dată să tresalte dincolo de soare și-n zborul lui să lase-n urmă izvoarele luminii, cuprins de-o viață fără înțeles, dincolo de viață?

Ai vrea să mori de mii de ori – și el se sfâșie în vastul nicăieri.
…Am căutat tihnele sufletului în peisagii, în surâsuri, în idei. Dar el, hoinar, nu le ținea tovărășie, ci flutura pe creștetele lumii. Când  va scoborî clocotul lui în preajma neființelor de fiecare zi? De-aș avea alt suflet. Un suflet mai  zadarnic!

Vina mea: am jefuit realul. Am mușcat toate merele nădejdii omului. Pieziș zăresc spre soare…
Ros de păcatul noutății, și cerul l-aș fi-ntors pe dos. Oprindu-mi dinții-n ascunzișurile cărnii și învârtind idei în hore abstracte, tainele mureau în gură și în creier. Unde-i sucul devenirii să împrospăteze pulsul duhului și-al sângelui? În urmă doar stropi defuncți, însămânțându-mi trecutul ca o  lactee cale a nerostului. Respirația-i dezmăț. Și caut trupuri nepătate să-mi cheltuiesc rămășițe de călduri și cugete neatinse să-mi risipesc  oboseli aprinse.

Nimicului ce-mbată absența universului, să-i adaug cutremurul sonor al sufletului, să-i spintec liniștea cu un vârtej de glas, să-mi las pacostea muzicii pe-ntinderi ! Să fiu sufletul golului și inima nimicului!

Paris, 1941 – 1944
Hotel Racine
rue Racine

(fragmente din „Îndreptar pătimaș”)