Literatura de azi 
G. Ibrăileanu
(23.05.1871 – 12.03.1936)
Celor pe care-i stimezi adu-le omagiul de a nu le ceda nimic din opiniile tale. Celorlalți nu le face onoarea intransigenței tale.
Nimene nu reclamă mai mult toleranța decât cel netolerant, pentru că toleranța ta este condiția de viață a netoleranței lui.
Nu mărturisi sentimentul nobil pentru care ai făcut o acțiune, căci nu vei fi crezut. Inventează unul mai puțin nobil și dă-l ca motiv al acțiunii tale, pentru ca oamenii să nu-ți atribuie unul rău detot.
Nu crede că, strălucind în fața unei femei mai mult decât amantul ei și eclipsându-l, ai putea s-o întorci către tine. Nu vei reuși decât să-ți atragi antipatia și invidia ei.
De câte ori te văd sincer, am impresia că, în războiul tuturora contra tuturora, tu ți-ai lăsat zalele acasă.
Un singur lucru face omul fără nici un sentiment de responsabilitate: acela pe care ar trebui să-l facă terorizat de sentimentul responsabilității: copii.
Când ai cincizeci de ani și, în loc să fii grav și pozitiv, citești poezii, arăți entuziasm pentru muzică, te extaziezi în fața naturii – poți inspira oarecare simpatie, dar nu vei avea prestigiu și considerație, vei servi ca obiect de distracție, vei provoca de spre tine, în fața ta, discuții glumețe, întocmai cum ți se întâmpla când erai de cinci ani.
Fericirea este plăcerea sufletului. O simplă senzație, un sunet, o culoare, atingerea mânii unei femei, dacă angajează sufletul, devine o fericire.
Inteligenții joacă roluri față cu alții; proștii joacă roluri față cu ei înșiși și, dacă sunt prea proști, reușesc să se înșele singuri.
Când o femeie te-a schimbat cu altul, nu ea e aceea care se simte, față de tine, încurcată, stângace și vinovată, ci bărbatul cu care te-a schimbat.
Plăcere divină: a exulta de orgoliu și a purta în același timp masca celei mai desăvârșite modestii, așa ca să poți mistifica pe ceilalți până acolo încât să se poarte cu tine condescendent și protector.
Cine nu e politicos cu slugile și cu animalele, n-are instinctul politeții, ci dresajul, și n-are sufletul suspus.
Pentru un om cu adevărat inteligent, a minți este o sforțare, pe care și-o impune penibil, minciuna contrazicând raporturile reale din lume, prea clare și tiranic impuse minții inteligente.
Mai degrabă vei păstra relații bune cu cineva dacă nu-i dai nimica, decât dacă-i dai mai mult decât poți continua să-i dai – sentimente sau lucruri.
Omul nu renunță decât la ceea ce nu-i trebuie, ori la ceea ce e imposibil. Dar pentru aceasta i se cere multă filozofie.
Numai imaginile amorului, antidotul morții, pot ținea piept, în Conștiință, imaginii terifiante a morții.
De zece ani ești prieten de aproape cu o femeie și vă ziceți „dumneata”. Acum un ceas ai văzut întâia dată pe o femeie, care ți s-a dat și al cărei nume nici nu-l știi, și vă ziceți „tu”. Oare singura apropiere dintre suflete este corpul?
E mai natural să cauți cu migăleală rime și ritmuri pentru durerile simulate decât pentru cele adevărate – și e mai onorabil să le cauți pentru durerile adevărate, decât pentru cele simulate.
Nu spune nimic bun despre tine, căci nimeni nu te va crede. Nu spune nimic rău despre tine, căci toți te vor crede.
A regreta că nu te-ai născut altfel, este a regreta că te-ai născut tu, și nu s-a născut altcineva. A dori să fii altfel, este a dori să mori tu și să se nască altcineva. Căci tu, tu ești tu. (…)
Imaginația și inteligența sunt izvoare de frică. Și cum marea problemă a vieții este moartea, inteligenții sunt în inferioritate și în privința acestei probleme capitale a existenței noastre.
Tu nu bănuiești câtă însemnătate dai acelora pe care îi disprețuiești, condescinzând să-ți angajezi față cu ei sensibilitatea ta într-o anumită formă.
În scrisul tău destinat publicului pune ideile tale, dar niciodată sentimentele tale, adică partea intimă a personalității tale, niciodată imaginația ta, adică produsul imediat al personalității tale.
Dacă ai prietenii strânse, participi la un suflet comun, nu mai ai sufletul tău personal, adică un suflet delimitat, propriu pentru observație. Și, neputând cunoaște un suflet, al tău, nu poți cunoaște nici pe al altora. De aici faptul paradoxal că numai izolații cunosc bine sufletul omenesc.
Fără îndoială că femeia are o fineţe intelectuală prin care ea întrece pe bărbat. Un bărbat niciodată n-are să ghicească cu atâta siguranţă şi repeziciune, într-un moment dat, ceea ce se petrece în sufletul altui om, mai ales în sufletul femeii. E greu s-ascunzi ceea ce simţi şi ce gândeşti în faţa unei femei, mai ales atunci când ea e interesată în cauză. Un bărbat, din acest punct de vedere, e dezarmat. Parcă ar fi de sticlă. Pe când femeia, pentru el rămâne veşnic o enigmă – de aici reputaţia femeii de mister indescifrabil.
(fragmente din „Privind viața”, 1930)
***
Tinereţea – plutire pe un râu de munte cu mlădieri capricioase, sub jocurile de lumini şi umbre ale pădurilor, cu întârzieri neprevăzute şi binevenite, cu gândul la bucuria drumului de mâine. Şi după câţiva ani, care trec ca un fulger, alunecarea vertiginoasă, fără putinţă de oprire, între valuri uniforme, într-o lumină sură şi rece de toamnă, spre apropiata prăpastie.
Criză. Paroxismul crizei. Simptomele nu lasă nici o îndoială: o lovitură ca de pumn în inimă când apare. Paralizia inteligenţei când mă atinge din nebăgare de seamă. Senzaţia căldurii ei fizice de la distanţă. Nevoia inexorabilă, care îmi oprimă respiraţia, de pulsaţia vieţii ei. Fetişizarea tuturor obiectelor ei şi a tot ce ţine de ea: mantila ei din cuier, când intru în antret, mă înfioară; caligrafia ei are o feminitate tulburătoare în fiecare literă, şi mai ales în cele care se înalţă ori se coboară din linie; numele moşiei unde locuieşte are ceva adânc emoţionant. Sentimentul că tot ce nu este ea, sau al ei, sau cadrul ei este fad. Convingerea că numai o femeie înaltă, cu părul galben, cu o uşoară asimetrie a gurii când zâmbeşte poate da fericirea. Fiorul pe care mi-l dă cuvântul „Adela”.
Prima ediție a romanului „Adela”
(sursa foto: caietecritice.fnsa.ro)
Ca şi furtunile, care răscolesc numai faţa oceanului, pasiunile tinereţii au venit şi au trecut, dar în adâncurile cele din urmă ale sufletului dragostea pentru imaginea fetei moarte a rămas intactă, neamestecată, de o esenţă unică, şi în nopţile senine, în prima tinereţe şi uneori şi astăzi, când mă simt singur, nedreptăţit, nefericit, mi se pare că mă priveşte cu grijă şi duioşie, aplecată peste o balustradă ideală din spaţiile interplanetare.
– Dar în viaţă lucrurile nu se isprăvesc întotdeauna ca în „Război şi pace”. Uneori se isprăvesc ca în romanele care-i plac mamei, unde cei care se iubesc fug, îi cunună un preot în secret şi sunt fericiţi toată viaţa. Pentru ce scriitorii cei mari nu-i lasă niciodată pe bieţii oameni să fie fericiţi? Nu cumva pentru că sunt nefericiţi ei, din lipsa de simplicitate a sufletului, cum mi-ai spus mata odată?
– Operele de ficţiune – i-am spus Adelei, care începuse să zâmbească şi zâmbi cât ţinu toată prelegerea -, operele de ficţiune care se isprăvesc cu triumful binelui şi cu fericirea sunt false, pentru că contrazic realitatea şi dezmint experienţa omenirii; sunt imorale, pentru că creează iluzii zadarnice; sunt lipsite de interes, pentru că toate fericirile sunt la fel, cum zice Tolstoi, aici de faţă.
(fragmente din „Adela”, 1933)
*pseudonimul folosit de G.Ibrăileanu a fost Cezar Vraja.
