Făcând orice poate un om să gândească…

Buchetul

Dorită odată era a lui soartă,

Pe când altă mână de el îngrijea;

Dar astăzi se stinge, zâmbirea-i e moartă

Şi pierde colora ce ochii-ncânta.

Sfârșitu-i cel jalnic îl văz cu-ntristare,

Căci eu pe viaţa-i puneam un preţ mare.

O singură frunză acum mai pluteşte;

Ea plânge atâţia tovarăşi de flori:

Străină, uitată, de ce mai trăieşte,

De ce, dragă frunză, tu nu poţi să mori?

Când pierzi o fiinţă, obiect de iubire,

O lungă viaţă e nenorocire.

Când florile-acelea în mâna-mi căzură,

Favor ce-n credinţă eu n-am meritat,

Trei tinere nimfe pe rând mi-l cerură,

Şi mult se rugară… iar eu… nu l-am dat.

Îmi pare că încă le văz, câte trele,

Jaluze, privindu-l în mâinile mele.

Să vedeţi acuma de-a fost cu putinţă

Acea preţioasă dorinţa s-ascult:

Că lor li se cade, a mea conștiință

Îndată mi-o spuse, eu nu gândii mult.

Că Paris cu poama cea fabuloasă,

Hotărâi buchetul la cea mai frumoasă.

Dar atunci nevoie, atunci greutate.

Să fac osebire în zadar am vrut:

Aşa din trei fluturi cu greu ochiul poate

S-aleagă p-acela ce e mai plăcut;

Aşa trei garoafe p-aceeaşi tulpină,

Rumene şi-nalte domnesc în grădină.

Văzând eu aceasta, îl luai cu mine;

Cu multă-ngrijire acasă l-am dus,

Şi limpede apă şi tot ce e bine

I-am dat, şi silinţa cu dânsul mi-am pus,

Făcând orice poate un om să gândească,

Orcâte o mumă ar şti să găsească.

Zadarnici dorinţe, nimic n-ajutară!

Din ceasul acela nădejdea-am pierdut:

Viaţa la mine îi părea amară,

Ştiind cine-l dete, cine l-a cerut.

Şi galben şi veşted trecu fără veste,

Şi astăzi cenuşă în mâna mea este.

Aşadar sfârșitu-i veni din dorinţă;

Buchet ca acela eu nu mai găsesc!

Cenuşa lui scumpă o ţiu cu credinţă,

Ce-a fost şi ce este adesea gândesc.

Eu sufăr de moartea-i, de-a lui pătimire,

Şi-a florii trecute păstrez pomenire.

Celui ce scria că poezia este o boală

Da, boala poeziei este nelecuită:

Ai zis şi tu-n viaţă-ţi un singur adevăr;

Dovadă la aceasta e muza-ţi cea pocită,

Şi versurile tale, care se trag de păr.

De-atâta vreme lumea îşi bate joc de tine,

Şi-n loc să pui silinţă a scri ceva mai bine,

Din zi în zi mai tare te văz că şchiopătezi.

Ce doctor aşa mare poate să se găsească,

De a ta nebunie să te tămăduiască,

Sau cel puţin să facă în proză să visezi?

Câinele și cățelul

„Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace,
Cum lupii, urșii, leii și alte câteva,
Care cred despre sine că prețuiesc ceva!
De se trag din neam mare,
Asta e o-ntâmplare:
Și eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.
Oamenii spun adesea că-n țari civilizate
Este egalitate.
Toate iau o schimbare și lumea se cioplește,
Numai pe noi mândria nu ne mai părăsește.
Cât pentru mine unul, fieștecine știe
C-o am de bucurie
Când toata lighioana, măcar și cea mai proastă,
Câine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră.”
Așa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.
Cățelul Samurache, ce ședea la o parte
Ca simplu privitor,
Auzind vorba lor,
Și că nu au mândrie, nici capricii deșarte,
S-apropie îndată
Să-și arate iubirea ce are pentru ei:
„Gândirea voastră, zise, îmi pare minunată,
Și sentimentul vostru îl cinstesc, frații mei.”
– „Noi, frații tăi? răspunse Samson plin de mânie,
Noi, frații tăi, potaie!
O să-ți dăm o bătaie
Care s-o pomenești.
Cunoști tu cine suntem, și ți se cade ție,
Lichea nerușinată, astfel să ne vorbești?”
– „Dar ziceați…” – „Și ce-ți pasă? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevărat vorbeam,
Că nu iubesc mândria și că urăsc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căței.”
Aceasta între noi adesea o vedem,
Și numai cu cei mari egalitate vrem.

Cimitirul

Peşteră-ntunecată, azil al pocăinţei,

Unde omeneşti fumuri ca fumurile pier,

Unde eroii credinţei

Au murit pentru lume ca să trăiască-n cer!

Tu care ai fost martor l-atâtea rugăminte

Ce se şopteau în umbră şi în răcoarea ta,

Când inima fierbinte

Viaţa de vecie în lacrimi o căta,

Dacă bolţile tale, ce nu pot fi pătrunse

De omeneşti suspinuri, de-al patimilor vânt,

Duc sufletul prin locuri şi prin cărări ascunse,

Departe de pământ,

Iată cumplita spaimă, ce în sânu-mi aprinse

Urâcioasa privire a foştilor părinţi

Şi altarul de piatră, pe care stau întinse

Mădulare de sfinţi.

Fioroasa răceală ce-nsuflă-a ta vedere,

Veşnicului întuneric aicea domnitor,

Şi grozava tăcere

Arăt umbrele morţii ce printre oase zbor!

Îmi pare că mă aflu în locuinț-adâncă

A unei groaznici iesme, ce sângiuri o hrănesc;

Şi care de o stâncă,

Pe călător sfărâmă c-un zâmbet satanesc,

Călugărilor morţi.

Sau în pădurea-aceea, în care mai-nainte,

Druizii cei sălbatici jertfeau pe osândiţi,

Când, setoşi de omoruri, treceau de puteri sfinte

Stejarii-mbătrâniți!

Aici cu toate-acestea religia vorbeşte

Celor ce vor s-asculte cuvântul lui Hristos

Groaza cu-ncetul piere, şi omul întâlneşte

Poveţe de folos.

Vicleanul îşi dezbracă aici ipocrisia;

Acel căit se-mpacă cu ceru-ntărâtat;

Aici fapta cea bună visează veşnicia

Și-aşteaptă ne-ncetat.

Şi omul care crede, şi omul ce aşteaptă

De-o sfântă mângâiere în veci e însoţit;

Pacea va fi cu dânsul; el va lua răsplată,

Căci a nădăjduit.

Grigore Alexandrescu (22.02.1810 – 25.11.1885)

(materiale culese și redactate de Odilia Roșianu)

Sursa foto: historia.ro