Eram ca moartă
și te uitasem.
Zilele de cenușă se scurgeau prin mine.
Le număram pe degete
și nu simțeam nici bucurie, nici durere.
Atunci, o melodie
trecu prin zidurile mari de piatră.
Sângele cald zvâcni în mine,
tremuram
gândindu-mă la tine în noapte.
O, de-aș putea să-mi reazim încă o dată
de umărul tău fruntea palidă și grea,
atât de grea de ură, de dragoste.
A fost un vis îndepărtat precum un nor
întrezărit în orele plimbării
din curtea cenușie-a închisorii
ce-mi pare-acum a fi fără de tine
această casă a urii, a iubirii.
Elvi Sinervo, „Dorința”
(traducerea: Tașcu Gheorghiu)
***
L-au omorât pe bărbatul pe care-l iubeam
căci el lupta împotriva prostiei.
Mormântul iubitului meu nu-l cunosc
Îl îngropară ca pe-un tâlhar.
Dar atunci când mângâi pământul,
mângâi trupul ucis al omului meu.
Fără dragostea bărbaților vii nu pot să exist,
Căci sângele meu e roșu și curge năvalnic.
Dar un lucru să știi, tu, cel ucis:
dragi îmi sunt numai cei ce îți seamănă
cei înțelepți și neînfricați, cei ce-ți sunt frați.
Elvi Sinervo, „Nu cunosc mormântul iubitului meu”
(traducerea: Maria Banuș)
(poezii alese de Odilia Roșianu)