Camelia RadulianCamelia Radulian
10.07.2016

Două singurătăţi adormind

1.Picioarele noastre de lemn

nu cred în obligația de a fi fericit

doar pentru ca ești întreg.

eu am dreptul să mă simt o pată de sânge

imposibilă fără tine

cu trupul felin

și ochii frumoși

am dreptul să mă sinucid de nefericire

doar fiindcă o frunză a căzut prea devreme

în propria mea schilodire

ce curând au fost toate

ce curând am murit…

dar e bine pentru psihic să crezi ca viața

merge mereu înainte

spune-mi

unde și când și la cât ne vedem?

vreau să te tulbur

2.Ultimul poem

Cu schijele lor asasine,
sărutările noastre pe pieptul umbrelor.
În rest, tăcere.

Plugurile au arat toate rădăcinile verii.

Iată, ziua în care te îngrop creşte
ca un prohod,
n-am velinţe pentru trupul tău ud,
n-am mâini să te mângâi,
n-am somn.
Mi-ai rămas în piept ca un adânc negru,
așa îmi curgi de mâlos.

Dori a uitare
iremediabil, cred.


In mijlocul sâmbetelor e frig,
de-a lungul căii ferate cresc maci,
iar de jur împrejurul pumnalelor, tu,
înalt.

Te scufund uneori în culoarea garoafelor,

te plâng ca pe un mort
ce va să îmi fii
când va bate primul clopot al verii. Mâine.

Mâine va fi deja târziu. Eu n-am știut cât eram de singură.

În tine îmi las unghiile,
în tine, ţipătul
cu acești ochi te-am privit
şi pe mine m-am văzut înlăuntru
sub pielea şi sub venele tale
eram eu, iubindu-te, nu doar
un prăpăd de nisip.

Du-te acum,
rămân la priveghi
mi-e frumos lângă mine, de iarbă.
Prin călcâiul tău, drumul nostru
scrie pe cruci ultimul poem:
acesta.

3. Liniştea ta mă vinde

M-ai îmbrăcat în gemete roşii
într-o Japonie atât de mică, încăpând
doar în libertatea din închisoarea inelelor,
în braţele mele de gheişă tăcută
si în patria aceea de iubire furată

Doar până la marginea ei aveam voie să îmi întind mâna
dincolo de ea soarele cobora
cu poveştile noastre în pământ
şi rămâneau doar
dealurile pline de umbre
şi ochii mei plini de tine.

Ţi-aş fi dus acolo, pe rugi, liniştea
să fim două singurătăţi adormind
în trupul aceleiaşi mame,
visând că zbuciumul vieţii noastre se va sfârşi
şi vom trăi cu adevărat
înainte de a nu ne mai aduce niciodată aminte
cine am fost în braţele celuilalt
şi cum ne-am numit,
şi-aceste ore
care taie lemnul şi sângele
crucii mele
care eşti tu.

Vei înţelege cândva, dragule?
dincolo de ochii tăi absenţi
e o lacrimă în lanţuri
pe care încă n-am plâns-o
pentru că eu sunt cea care te iubeşte din ea,
pe singurătatea unui cearceaf anonim.
Dacă te-aş plânge,
m-aş da afară din ochii tăi,
şi nu vreau.

Uneori e atâta tăcere în dragostea noastră,
că aud sfâșiindu-se hainele,
rugina timpului mâncând
fierul inimii tale în care n-am încăput,
vrăbiile ieşind
din streşini
şi dealul acela dinaintea ochilor
crescând ierburi pe care noi doi
nu vom păşi niciodată împreună.

Gheişele presară în urma noastră tăceri
un evantai roşu, patul alb,
Închide ochii şi nu uita nimic,
ţine-mă minte, ţine-mă minte
luna noua va sterge totul curand
dealurile intră cu vrăbii cu tot în pământ
iar eu aud cum gândul tău mă vinde,
cu fiecare linişte,
altui bărbat

4.Plecarea are haine de migdali

Tăcerea străzilor
va vorbi cândva despre noi.
Mai trece o noapte
cât o catedrală de funii.

Zilele merg spre ierburi
răsucindu-și din noi
ultimele lor ţigări de adio.
Iată scrumul nostru
cade tăcut
pe genunchii orașelor.

Cât ne-am depărtat de mult
de sclavia noastre, iubite!
Încă visăm,
dar în casa de peste drum
ne vor naşte curând
doi părinţi feciorelnici,
aproape copii,
pe când la uşă ne vuieşte nisipul
şi ziarele despre noi prind, pe mese,
culoarea uitării.

Se dezvelesc gingiile vremilor, dragule.
Aproape mi-e frig.
Mă îmbrac în migdali, dar tu,
tu fă-te limpede, dragostea mea.
Am scris acest poem cu mâinile în ştreang.
Mâine va ninge. Plec.
Iartă-mă.

5.Floare de hârtie

Ieri ai trecut pe sub ulmi,

iertător ai umplut toţi copacii de smirnă.

Iubitule, dacă mai poţi auzi cerşetorii,

ascultă: sunt eu tremurând

în brumele tale de ieri.

Mâna mi-a rămas

o floare de hârtie în urma ta,

simplă şi repede

această viaţă din care ieşim.

E numai zdrenţe

rochia mea de mătase.

Prin ea vezi, în pârg,

umerii gărilor

şi o mamă de fulgi

măturând ultimul rest de ianuarie.

Unde să strige oasele mele

atâta linişte?

Totul e numai dragoste,

e numai zdrenţe rochia mea de mătase…

Mâna mi-a rămas o floare de hârtie

în urma ta…

6.Tot mai departe, în mările putrede

Mă voi descărna de tine încet,
sub soarele dogoritor al Saharei.

Desigur, voi trece în şopârle şi şerpi
şi-n unghiile acestea sfâșiindu-mi nisipul

vieții cu care te-am iubit
iremediabil sublim
sub coaste nătânge,
pe când corăbii cu sclavi
vor duce sarea mea albă
tot mai departe, tot mai departe,
în mările putrede.

 
Frumoasele toamnei mă vor smulge râzând
roz şi penibilă -cum eram-
din acadelele copilăriei
aiurând de durere,
fumând havane pe pieptul tău de asfalt
şi-această zi fumând-o, ca o cobră neagră
încolăcită pe lumânări
şi pe praful nostru din băncile gărilor
în care, nu, n-am să mai vin…

Aşa visez…
Dar tu nu crede nimic
vezi-mă surdă şi dreaptă,
cum sunt tangourile
când se moare în ele din dragoste,
apoi împrăştie cenuşa acestei vieţi ce te-a vrut,
și praful mâinilor mele de om.

Acum înțelegi?

Eu mă voi descărna de tine încet,
aprinzând felinare cu răni
în toate firidele altui vers,
vândut pe nimic
hamalilor mei de nisip…

7.Vă jur, l-am iubit!

Mi-a îmbobocit palmele, mi-a ameţit pletele
În toate visările mi-a viscolit, bietele.
Cu toate femeile verii l-am logodit.
Ca pe un mire al lumii, aşa l-am iubit.

Pe funia vieţii de-ar mai fi să mă nasc,
m-aş face arsură în carnea-i, de vreasc
L-aş năvăli tot la fel peste sânge
În braţele lui, ca vioara m-aş frânge.

L-aş iubi şi atunci pe săruturi
scrise pe piele de fluturi.
Cu somnul puţin, cu dor blestemat,
femeie de cearcăn pe-un ochi de bărbat,
i-aş fi lui beţie, mi-ar fi el păcat.

Priviţi-mă, zorilor, fetelor bune!
Jur pe legendele voastre, pe lume:
mi-a îmbobocit toată suflarea,
mi-a înflorit ţipătul, palmele, marea.
Mi-a năucit prima picătură de rouă,
frumos – cum trecea-
cu sufletul meu tăiat pe din două.

Cu ultima sărutare de pom năruit
pe umerii vieţii vă jur:
l-am iubit!…

8. Ca iedera

Cred că ascultam Puccini
când am simţit cum te uită încet- limpede
femeia care tocmai te iubise
cât n-ai să înduri de tandru,
n-ai sa stii de mult,
dar sigur irepetabil
pentru o biată,
singură viaţă.

Ai fost, în noaptea aceea,
ultima lopată de ţărână
îmbrăcată în noi,
minţind frumos, tu,
sau poate chiar crezând
că eşti îndrăgostit
sub talpa unor cireşi
sărutându-se.

Mă-ntorc acum
prin şanţurile unde creşteam
cu fânul şi cimbrul,
văduvă de iubire
până la steașina destrămată
a sângelui,
acolo unde, singură,
dragostea mea e moartă,
tristă şi mă aşteaptă.

Totuși, du mai departe
amintirile acestea pe umeri
ca pe nişte mame bătrâne
până la mânăstirea în care
n-am mai ajuns,

încărunţiţi şi noi, iată,
pe iedera mângâierii
de-o clipă.

9. Zăpezi cu palme tăiate

Cum altfel să-mi iau rămas bun

dacă nu sub cupola unui circ în zăpezi

rezemându-mă imperial -histrionic

pe hohotul unui clown sfâşiat

privindu-te în ochi

cu cea mai viscolită şi tragică victorie

a înfrângerii

ştiind că va rămâne această

capodoperă a tristeţii

de fapt, timpul nostru perfect încremenit

în palmele tăiate ale unei zăpezi

mai înainte de-a se naşte

cea mai frumoasă îmbrăţişare

care ni s-ar fi putut întâmpla?

Iată, iubire, acesta e darul meu:

crima perfectă în care ucid

ceea ce nici n-a apucat să se nască,

nici să moară,

nici să devină ostil.

E-atâta dragoste de tine în această plecare,

că trebuie doar să mă ţii de mână

ca-ntr-un poem biblic

sub ruina acestui circ părăsit

fredonându-ţi iubirea neîntâmplată

ca şi cum doar ea ar fi rămas

din toate zilele vieţii tale de om

Şi eu, sub măştile acestui clown tragic

în care, iată, se sting aplauze

şi se nasc zăpezi

cu palme tăiate.

…Dar şi aşa, şi aşa

te mai pot mângâia.

10.Tanti Tania

ai grijă când treci strada,

semafoarele nu au aflat

să stea când te dor genunchii

şi vii agale

dintr-o ţară moartă demult

doar pentru că adie vântul prin zilele tale

şi abia urci pe scările năpădite de soare

aproape-n ruine pereţii

sub care pulsezi

ca un greiere stors de cântec

band ceai în fiecare duminică, la 10 fix dimineaţa,

blajină, căruntă şi zaharisită ca mierea,

aproape pustie

în bătaia clopotelor de peste drum,

cu eşarfa ta vişinie

la vremea liturghiei,

când lumea se închină, iar tu eşti singură

de la sfârşitul războiului, ba poate al lumii

şi încă îl aştepţi

făcând economii la sânge

lângă foile îngălbenite

de Puşkin, Tolstoi, Esenin

ce ştiu eu, nu mai ţin minte gura lui

fruntea lui de zeu, de înger, Doamne iartă-mă

cânta la pian și ne iubeam

și mi-au spus că nu i-au mai găsit niciodată brațele

să mă mângâie, să mă treacă pragul casei

ştiu doar atât: ochii

aiaiaii! ochii lui… dar nici ai mei nu mai văd,

e ceaţă în toate zilele mele

urcă păienjenii lângă mine şi eu nu mai văd,

nu mai văd viaţa asta deodată

prin ferestrele tale de nord

unde el şi-a lăsat oasele prin zăpezi

înalte, înalte și duse

în pustiul de frig al Siberiei,

dar întoarse mereu, precum câinii,

lângă samovarul tău

sfârâind în aroma săracă de naftalină și tei

aiii, viaţa mea frunză,

viața mea abur

cum te depărtezi tu,

cum te duci de la mine

şi cum tragi sub unghii țărâna

până deasupra gurii,

până deasupra ochilor,

până la gene

Eu cred ca toamna asta va veni mai devreme,

dar tu ai grijă, ai grijă când treci strada

moartea pândeşte în claxoane,

tanti Tania…

7.805 cititori