„De fapt, nu-i frumoasă”

Întâia dată am văzut-o pe Diana în vacanța care a precedat intrarea mea în clasa a cincea de liceu. Eram la Ocna-Sibiului, în parc, și mă plictiseam pe o bancă. În mână țineam, ca de obicei, o carte, pe care n-o citeam.

Aveam paisprezece ani: nici înfățișare de fetiță, nici de adolescentă – mama spunea „vârsta ingrată”. Rochiile mele nu erau nici deasupra genunchilor, cum poartă copiii, nici mai lungi, cum poartă codanele. Șosetele ajungeau până sub genunchi. Două degete mai sus era marginea rochiei. Pantofi de lac cu tocul ceva mai înalt decât la încălțămintea bărbătească. Părul îl împleteam în cozi, strânse tare pe cap, așa ca să-mi rămână fruntea descoperită. Mama zicea că am fruntea inteligentă fiindcă e mare (eu eram de altă părere).

Nu cred să fi băgat de seamă cineva, în vara aceea, la Ocna-Sibiului, că mă aflu și eu printre vilegiaturiști, deși tare aș fi vrut să fie altfel. Lumea se ocupa de Diana Slavu. În parc răsuna ecoul numelui ei. Și eu nu știam cine e, cum arată.

De câte ori trecea prin fața mea o femeie frumoasă, mă întrebam dacă nu-i Diana Slavu. Se spunea că nu-i frumoasă, dar adorabilă, încântătoare. Faptul însă că frumusețea ei era atât de discutată mă încredința că este frumoasă de-a binelea. După unii, semăna cu o reclamă de pastă de dinți, după alții, cu o reclamă pentru șampon de spălat părul. Am mai observat că, de câte ori cineva spunea despre ea: „De fapt, nu-i frumoasă”, se găsea altcineva care să-i ia apărarea: „Are un păr superb”, sau: „Dinți extraordinari”, sau: „Un ten magnific”. Se mai spunea: „Capul nu-i grozav. În fond, când te uiți mai bine, nu are nimic deosebit. Dar silueta e desăvârșită”. O dată, când mama a pretins că Diana Slavu e prea slabă, o prietenă a ei a răspuns: „N-ai dreptate, c’est une fausse maigre, et puis elle a des seins comme je n’en ai jamais vus“.

Am auzit apoi despre ochii ei că nu sunt „cine știe ce”, că sunt mai mult mici și poate chiar ușor asimetrici, „dar de un verde care nu te lasă în pace”, a râs un domn mai în vârstă. Iar altul, mai tânăr: „Sunt albaștri ca ai păpușilor. Genele mai ales, lungi și întoarse”. Mi-o închipuiam cu nasul în vânt, când am auzit că are nasul Cleopatrei, „un profil de medalie” sau „parcă ar fi Brigitte Helm în Mătrăguna”.

Într-o zi mi-a atras atenția o femeie elegantă, cu un câine șpiț. Purta un bandou verde și o rochie de soie ecru cu guler verde și cordon verde lat. Pantofii cu tocuri Louis XV. Făcea pași mici din cauza rochiei, strâmtă și lungă până aproape de glezne. M-am întrebat dacă nu-i Diana Slavu. Nu, Diana are părul pe umeri, zburlit și blond. Blond venețian, după unii; nordic cenușiu, după alții.

Cella Serghi, „Pânza de păianjen”

(fragment selectat de Odilia Roșianu)

(sursa foto: eurolitnetwork.com)