Literatura de azi
Amanta
Ameţitoare, albă stalactită
care susţine bolta unui gând
cu trupul ei de raze, spumegând,
cu gura tragică şi răzvrătită;
profil de-argint, ca marea-ntr-un intrând,
de unde praguri tot mai sus invită
spre-o altă lume, furtunos ivită
din maluri şi azururi, rând pe rând;
orgolioasă de singurătate,
tiranică, născută în delir,
rivală-n străluciri cu orhideea;
aşa mai bântuie cu voluptate
punând pe fruntea mea stigmat şi mir
amanta fără patimă, Ideea.
***
Marea
El cântă pe ţărm. Perfidă,
unda mării s-alintă.
Ea zicea: Mă simt silfidă,
prinde-mă – şi sunt a ta …
Marea chicotea: – Ha! Ha! …
Şi-a sărit în apă fata.
Unda mării, înspumată,
doar atâta aştepta.
Ca pe-o floare-n vânt o poartă
valul viu şi apa moartă.
El o caută-n zadar:
trupul ei mereu îşi pierde
în argint albastru-verde
auriul chihlimbar.
Iată – atingând nadirul
sânii goi şi trandafirul.
Dar cu mâna prin safire
pescuitu-i o poveste
fără margini, ca şi marea.
Consumată-n strălucire,
ziua nu le-a dat de veste
să-şi consume-mbrăţişarea.
E târziu. Când – beat de dor –
el o prinde şi-o sărută,
unda mării scade, mută,
tremurând în jurul lor.
Unde-s ţărmurile?… Nu-s.
Doar azurul jos şi sus,
clatină pe valuri creţe
tulburată frumuseţe,
ani de fum, eoni de foc.
Osie de vis a lumii,
ei – în linguşirea spumii –
ard rotindu-se pe loc.
Toate-n jur se sparg, se curmă,
se desfac, se prăbuşesc.
Numai ei nu mai sfârșesc
sărutarea cea din urmă.
– Prinde-mă şi sunt a ta,
murmură apa lividă.
Iat-o prinsă! Dar a cui e ?
Unde-i sprintena silfidă ?
Unde-i cel ce-o caută ?
Joacă apa amăruie
neagră-vînătă-verzuie …
***
Orice sărut
Orice sărut ajunge cu un capăt
dincolo de iubire. Iată – flori
pe-a căror scară de petale scapăt
ca soarele-ntr-o lume de culori.
Cu ce m-aleg e, poate, o părere ;
mai hrănitoare însă decât sunt
căpşunii, spicul, fagurii de miere
şi vinurile-ntregului pământ.
Şi mai severă: nu pot să m-apropii
adeseori decât încet, tiptil,
ca de un cârd de sperioase dropii,
de universul ei subtil.
E un imperiu transparent ce iese
din lucruri, şi le-aşază-ntr-un alt chip,
fie că-mi stau în faţă ca mirese,
fie că pier ca spumele-n nisip.
Acolo, mă cobor pe nişte trepte
de marmură şi vânt, şi mă scufund
printre contururile înţelepte
ale unei substanţe fără fund,
şi iarăşi mă ridic, să pipăi tâlcul
ce se desprinde din adâncul ei.
Iar vremea trece, răsfirată-n pâlcul
cocorilor, vărsând pe răni ulei.
Şi doar acea alcătuire simplă
de forme şi de sunete-n azur
mai stăruie, fluidă, lângă tâmplă
purificând paragina din jur.
Orice sărut ajunge cu un capăt
dincolo de iubire. Dă-mi-l, deci,
cu soarele acum, să simt cum scapăt
în codrul dedesubt, fără poteci.
***
Mistrețul cu colți de arginți
Un print din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inima neagră de codru trecea.
Croindu-și cu greu prin hățișuri cărarea,
cânta dintr-un flaut de os și zicea:
– Veniți să vânăm în păduri nepătrunse
mistrețul cu colți de argint, fioros,
ce zilnic își schimbă în scorburi ascunse
copita și blana și ochiul sticlos…
– Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistrețul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roșii, ori iepurii mici …
Dar prințul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuș căprioara cuminte
și linxul ce râde cu ochi sclipitori.
Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
– Priviți cum se-nvârte făcându-ne semn
mistrețul cu colți de argint, nu departe:
veniți să-l lovim cu săgeata de lemn!…
– Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteț.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…
Și apa sclipea ca un colt de mistreț.
Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
– Priviți cum pufnește și scurmă stingher,
mistrețul cu colți de argint, peste plaiuri:
veniți să-l lovim cu săgeata de fier!…
– Stăpâne, e iarba foșnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneț.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…
Și iarba sclipea ca un colt de mistreț.
Sub brazi, el striga îndemnându-i spre creste:
– Priviți unde-și află odihnă și loc
mistrețul cu colți de argint, din poveste:
veniți să-l lovim cu săgeata de foc!…
– Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreț.
Dar el răspunde întorcându-se: – Taci…
Și luna sclipea ca un colt de mistreț.
Dar vai! sub luceferii palizi ai bolții
cum sta în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreț urias, și cu colții
îl trase sălbatic prin colbul roșcat.
– Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistrețului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună și plânge?
Ce veștedă frunză mă bate mereu?…
– Stăpâne, mistrețul cu colți ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l…
Dar printul răspunse-ntorcându-se: – Taci.
Mai bine ia cornul și sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin…
Atunci asfinți după creste luna
Si cornul sună, însă foarte puțin.
***
Don Juan în delir
O, de-aş ajunge să adorm odată!…
Mă doare ochiul de minuni şi fum.
Vreau să se-ntoarcă toate şi să bată,
să salte inimile vechi din drum.
Lăsaţi-mă! De ce mă luaţi pe sus?
Vreau să rămân aici, între vecini.
I-atât de galben cerul spre apus
şi prăbuşit cu clopote pe crini.
Tu cine eşti, care-ai pierdut cadenţa?
Nu mai cunosc pe nimeni, nu mai ştiu
O, cât de mult vă voi iubi absenţa,
femei ce-mi faceţi cerul mai pustiu!
Lăsaţi-mă să stau! Nu vreau nimic
decât să zac la uşa piramidei,
în unghiu-acesta răcoros şi mic,
Cine mă strigă din deşert? Deschide-i!
Şi tu te duci? O, mai rămâi, iubito:
cuprinde-mă, şi stai, şi mai rămâi…
Dar umbra ta de fum de ce-ai grăbit-o?
Da-mi fumul tău, şi fă-mi-l căpătâi.
Unde dispar atâţia pomi pe rând?
Opreşte-i tu, simun, în pragul zării!
Şi tu te duci?… Simt inima mişcând
ca sepiile verzi pe fundul mării.
Priveşte: peste tot se surpă crengi.
Omida patimei se face flutur,
şi fructele răsună că tălăngi.
Adio, ceas în care să le scutur…
Şi tu te duci? Îţi voi iubi absenţa
şi gura limpede ca un inel.
Femei de aur, iar v-aud cadenţa;
Dar pasul vostru-i gol, şi cad în el.
O, blestemată inima din mine,
De ce alergi prin colb cu pas târşit?
– Rămâi cu bine.
– Da, rămas cu bine
în jumătatea mea fără sfârşit…
Tu cine eşti, care-ai pierdut iar pasul?
Nu mai cunosc pe nimeni, nu mai ştiu.
Curând în cerul meu va bate ceasul;
lăsaţi-mă – să n-ajung prea târziu.
O, de-ar veni suprema cutezanţa
cu gură de argint, Împalidată!
Vreau sărutarea ei nepământeană:
un fulger, întuneric iar, şi – gata…
Ștefan Aug. Doinaș
(selecție realizată de Odilia Roșianu)
