Literatura de azi 
Primăvara fusese secetoasă până după Sângeorgiu, arăturile grele, cu bruși mari și tari, așa că plugarii nici nu cutezară să arunce grăuntele de porumb sub brazdă. De ce ar fi semănat? Să hrănească norii de ciori care se lăsau când ici, când colo, peste arături? De unde se vor fi adunat atâtea ciori de cele mari, cu aripile sure, tivite cu negru?
Încercaseră o vreme cu grăpile de fier să spargă brușii, dar colții săreau de pe un bruș pe altul și nu-i puteau zdrobi.
Plugarii erau tăcuți, încruntați: își schilăviseră vitele cu aratul în cremene și cu zadarnice încercări de grăpat. Priveau zadarnic cerul senin și se scârbiră de vânturile mari și reci care băteau necurmat de la miazănoapte de vreo trei săptămâni. Multe locuri rămăseseră nearate.
— Anul asta am pus-o de mămăligă! ofta câte unul.
— De! Au mai fost primăveri secetoase.
— Ca asta n-am mai apucat, și-s om bătrân.
De-acum pentru porumb e târziu. La Sângeorgiu trebuie să se afle sămânța în pământ, și nu într-unul uscat cum sunt arăturile noastre de azi. Eu mă gândesc ce să seamăn în locul porumbului.
— Ce să semeni? Eu tot porumb voi semăna, altfel ce mâncăm la iarnă?
— Tot nu vei mânca la iarnă mămăligă, chiar dacă ar ploua mâine!
— Să fie numai ploaie destulă, să-i umble vreme potrivită și să fie o toamnă lungă! Să vezi ce cucuruze se vor face. Când se vor muia de ploaie arăturile din iest an și se vor fărâmița brușii de atâtea vânturi, să vezi ce țărână se va face! De-a dragul să sameni!
Așa și într-alte chipuri vorbeau plugarii din sat și chiar cei cărora le pierise nădejdea să mai samene porumb așteptau ca pe ace să plouă. Ce ar putea face un an fără mămăligă?
La Sângeorgiu se împliniseră cu strășnicie toate riturile străvechi pentru ploaie: nu rămăsese fată mare, dar nici fetișcană, pe care feciorii să nu toarne găleți de apă din fântânile satului și nu rămaseră copile și băieți neurzicați, ei între ei. Toți aveau mâinile pline de bășici.
Totuși nu plouă până la trei săptămâni după Sângeorgiu. Atunci, într-o noapte, se descuie cerul. O săptămână a plouat mereu: când a mâzguit, când a ciuruit, când s-a descărcat în picuri mari și tari ca grindina.
Oamenii umblau cu capul gol: las’ să-i plouă, să le fie și lor, și arăturilor, și pășunilor! Căci și pășunile abia de-acum se vor înfiripa, să pască vitele mari. Se muiară și se risipiră brușii de colții greblelor de fier peste grăunțele semănate acum. După ploaie urmară călduri de mai, și iarăși ploi, a umblat tot vreme potrivită, așa că în secere oamenii se treziră că isprăviseră cu prăsitul de-al doilea ca și într-alți ani. Porumbul era înalt până la piept, cu fire puternice, cu frunze negre și grase.
— Iată, ne arată să nu mai cârtim, ziceau cei care deznădăjduiseră în primăvară.
— V-ați făcut păcate degeaba, răspundeau cei care rămăseseră tari în credință. Niciodată omul nu știe ce-l așteaptă.
— De-acum numai de-ar fi o toamnă lungă! Oricât de frumos, porumbul e în întârziere cu patru-cinci săptămâni. Să aibă vreme să se coacă!
La mijlocul lui septembrie a brumat ușor, iar pe munți s-a pus un strat subțire de zăpadă. Dar atâta a fost toată primejdia. După o săptămână, vremea s-a încălzit și s-a pus o toamnă cu seninătăți statornice, care a ținut până la sfârșitul lui octombrie, ba a mai trecut cu un picior și în noiembrie, până pe la jumătatea lunii.
Ce porumb s-a făcut? Pădure! Câte doi și trei tulei pe-un fir, cât le râdea oamenilor inima.
În aceeași zi a intrat satul întreg la cules, la începutul lui noiembrie. Diminețile erau răcoroase, dar îndată ce se ridica soarele, o căldură bună începea să joace în valuri fine deasupra lanurilor de porumb. Frunzele uscate foșneau încet la adierea boarei și o mireasmă îmbătătoare se risipea în aer. Era coaptă și cânepa de sămânță, semănată printre porumb, iar pe miezuină crescuse deasă și înaltă, cât nu-i ajungeai cu mâna la măciuliile grele, pline de sămânță. Mireasma ei tăia pe a porumbului, o aromă tare și amețitoare.
Plugarii își lungeau carele cu inima cea lungă și le înălțau laturile cu scânduri, să încapă cât mai mult porumb. Se culegea cu foi cu tot și îl dezghiocau numai acasă, în șuri, să nu piardă bunătatea de nutreț.
În toate lanurile se auzea cum rup tuleii și-i aruncă în grămezi. Se ridica în văzduh larma vorbelor, a glasurilor părând o neîntreruptă fierbere. Din când în când se ițea în larma asta câte-un chicotit de fată pe care câte-un fecior o atingea, ca din nebăgare de seamă, cu un știulete.
Cântece nu se auzeau, ci numai foșnetul mereu al frunzelor uscate printre care treceau culegătorii. Carele cu vitele desjugate erau la marginea delnițelor și vitele mestecau, cu grumajii vineții, întinși, jipii de pe care se culeseseră tuleii, tot mișcându-și coarnele albe.
Uneori aflau și câte-un știulete, uitat ca din întâmplare pe fire, și rumegătoarele îl mâncau cu plăcere, cazându-le, din când în când, câte-un bob din marginea gurilor late.
Ion Agârbiceanu, „Culesul porumbului”
(fragment selectat de Odilia Roșianu)
