Corbii de piatră

Dacă meșterul Manole s-ar fi îndurat să treacă pe la Corbii de Piatră și i-ar fi înțeles secretele și menirea, poate că mănăstirea lui nu s-ar fi dărâmat în fiecare noapte și biata femeie n-ar fi trebuit sacrificată, mințită și zidită de vie într-un zid ce nu voia să stea altfel în picioare. N-am de gând să întreb pe nimeni și nici nu voi verifica (pe Google sau în alte surse) așa zisul adevăr istoric. Simt instinctiv că bisericuța aceea de la Corbii de Piatră, care stă ascunsă în stâncă și scările săpate în piatră ce duc la ea, și stânca aceea aplecată peste care curge apa sunt mai vechi ca istoria și legendele. Până și baba cu năframă care încă le mai păzește din casa alăturată tot din preistorie trebuie să vină, iar ea e probabil ultima dintr-un șir lung de femei zidite de vii care încă știe să mai zâmbească în timp ce cărămizile noastre contemporane o înconjoară din toate părțile.

Atunci când am învățat la școală despre legenda meșetrului Manole îmi amintesc că nu am crezut cu totul în ea, așa cum nu crezi până la capăt în nicio legendă. M-am gândit că mănăstirea Curții de Argeș a fost ridicată mult prea aproape de timpurile noastre pentru a se crea în jurul ei o poveste atât de crudă. Pe vremea mea la școală învățam că suntem un popor bun, iubitor de oameni, tolerant, care n-a făcut rău nimănui și că în toată istoria noastră n-am făcut decât să ne apărăm de alții, care ne invadau, ne furau pământul, bogățiile și copiii. Și atunci de ce să ne fi zidit singuri propriile neveste? Doar pentru că un înger venit în somn ne-a spus că altfel nu merge? Doar pentru că nu ne pricepeam încă să ridicăm drept niște ziduri adevărate? Plus că eram obișnuiți, cu mult înainte de Hristos, cu jertfele umane. Admirând turnurile bisericii de la Curtea de Aergeș mi-am amintit cum la școală, copil fiind și crezând mai mult în miracole decât în legende, fusesem convins că nevasta meșterului Manole, chiar dacă a fost zidită de vie, trebuie să fi scăpat cumva până la urmă.

De la Curtea de Argeș, a cărei frumusețe te face să-i uiți legenda, până la Corbii de Piatră, am călătorit pe o șosea atât de desfundată și de plină de gropi încât nu am putut să nu mă gândesc că poate legenda meșterului Monole se ține încă scai de noi și că cei care n-au putut face niște drumuri adevărate în România ultimilor 20 de ani ar trebui să-și asume și ei soarta nevestii meșterului Manole. El cel puțin s-a străduit și sacrificat săracul, lăsând în urmă o capodoperă. De câte ori vin în Romania și îi bat drumurile neterminate, desfundate sau neîncepute, mă gândesc că poate trăind atât de departe, nu-mi mai dau seama că stranietatea acelei legende încă plutește în jur. Poate că sătui de kilometrii de asfalt începuți ziua și dispăruți noptea, ctitorii de azi s-au lăsat păgubași pur și simplu. Jertfele umane au fost abolite sau aduse la zi sub o altă formă, iar în vise nu mai apare niciun înger sau demon cu sugestii. Oricât de groaznică a fost șoseaua, tot am ajuns până la urmă la Corbii de Piatră. Cu mintea intrată într-un fel de reverie balcanică, care încearcă să înțeleagă neînțelesul, mi-am spus că în felul ăsta poate vor să protejeze valorile și minunățiile patriei de hoardele invadatoare ale turiștilor care acum mișună nestingheriți peste tot în lume.

Mai întâi ar trebui poate să explic cum am ajuns la Corbii de Piatră. Venisem cu soția de câteva zile în țară și fusesem invitați la Curtea de Argeș la un eveniment literar împreună cu scriitorul D.R. Popescu. Ne-am întâlnit în Gara de Nord și am luat Săgeata Albastră care, mai mult sau mai puțin ca o săgeată, ne-a dus până la Curtea de Argeș, unde eu nu mai fusesem niciodată. Vagonul era aproape gol. Pe bancheta din fața noastră s-a așezat o tânără care citea absorbită o carte. Deci se mai citește în România, mi-am spus satisfăcut. Am avut apoi privilegiul de a petrece câteva ore cu unul din scriitorii cei mai solizi şi importanţi, ale cărui cărți, pe vremea mea, le cumpăram pe sub mână de la o librărie unde aveam relații. La început am fost puțin intimidat, dar conversația s-a legat repede și din una în alta am ajuns să vorbim de literatură şi puțină politică, pentru că subiectele sunt indisolubil legate între ele. După vreo oră l-am întrebat care au fost succesele publicistice ale ultimului târg de carte, şi D.R. Popescu ne-a spus fără să clipească că Mihaela Rădulescu a fost pe departe steaua târgului. L-am privit cu gurile căscate în timp ce dumnealui își luase o mină serioasă și dojenitoare. Adică pe ce lume trăim noi, care ne credem scriitori români și tocmai mergem la o întâlnire cu cititorii?! După care i s-a adresat politicos tinerei din fața noastră: ”Iartă-mă, domnişoară! Dumneata ai auzit de Mihaela Radulescu?” Fata a pus semn cărții pe care-o citea şi a aprobat din cap. Eram aproape sigur că știa cu cine vorbește. ”Fii amabilă și spune-le dânșilor despre cine e vorba.” Fata ne-a explicat apoi totul ca o studentă cuminte scoasă la tablă, pe cel mai neutru ton, povestea de soap-opera a Mihaelei Rădulescu. În final a ridicat din umeri a ”asta-i tot, credeți ce vreți”. DR Popescu ne privea amuzat. „Cam pe-aici ne învârtim cu literatura şi cu succesul”. L-am asigurat că situația semăna oarecum cu America. Discuția a trecut apoi la alte subiecte mult mai interesante și mai profunde. L-am întrebat la un moment dat ce urmează să se întâmple la evenimentul literar la care aveam să ne producem și mi-a spus să nu-mi fac probleme.Vom fi cu siguranță pe mâini bune, odată ce academicianul Gheorghe Păun organizase totul. Când ne-am ridicat să coborâm în gara Curții de Argeș, un bărbat în vârstă, pe care nimeni nu-l observase, a tâșnit din scanul din spate și s-a repezit efectiv la D.R. Popescu. „Domnilor, am auzit tot ce-ați vorbit!” Am înlemnit toți trei pentru că tonul omului era între agresivitate și disperare. ”Da domnilor! Situația e proastă. E un dezastru spre care ne îndreptăm ca oile împinse din spate” Ni s-a făcut efectiv frică. Omul se făcuse roșu la față. ”E păcat, mare păcat domnilor de țara asta a noastră! Păcat că nu există mai mulți oameni ca dumneavoastră!” După asta ne-a mai venit inima la loc pentru că am priceput că până la urmă era vorba de bine. Omul a ieșit bombănind între furie și admirație, iar noi am coborât consternați din tren. Pe peron era academicianul Gheorhe Păun care ne-a dus într-o sală unde ne așteptau la ora patru după amiaza aproape o sută de persoane. Gheorghe Păun ține aici un cenaclu literar la care oameni pasionați de cultură se întâlnesc lunar. Un loc de provincie, așa cum mai văsusem în România, în care cultura e luată în serios și în care o mână de oameni încearcă să țină steagul sus. Deși eram mort de foame, cred că m-am descurcat destul de bine, încercând să ţin pasul cu D.R. Popescu, un excelent comunicator, și cu Gheorghe Păun, amfitrion subtil și rasat, şi căruia aveam să-i citim cu mare plăcere două din volumele sale de poezie, cu gândul la Ion Barbu, mai ales pentru că aflasem că este şi un faimos informatician. Înainte să plecăm din Curtea de Argeş, ne-a promis o surpriză, o vizită la Corbii de Piatră, şi ne-a asigurat misterios că nu vom regreta.

N-am văzut niciunde în România sau în Europa un loc mai autentic, mai ascuns, mai ferit de ochii oamenilor ca cel de la Corbii de Piatră. Și mai sacru. Pentru că ăsta a fost cuvântul care mi-a trecut mai întâi prin cap. O sacralitate aproape ancestrală care iese din acea stâncă ca un izvor. Mi-am reamintit brusc de Mesa Verde din Utah, SUA, acel canion ascuns în care ultimii indieni americani au supraviețuit netulburați trăind ascunși în comunități săpate în stânca verticală până târziu, la începutul secolului XX, când niște cowboys rătăciți au nimerit acolo din greșeală. Şi de o peșteră dintr-o junglă undeva în Maui, o insulă din Hawai, unde dintr-o stâncă aplecată așezată în formă de alfa, curgea o cascadă minusculă exact ca la Corbii de Piatră. Așa cum vezi aiurea prin lume chipuri de oameni ce par făcuți de Dumnezeu după același tipar, tot așa găsești și locuri care seamănă între ele fără a-ți da acea senzație stranie de déjà vu. Frescele din interiorul bisericii sunt atât de corodate de igrasie și vreme, încât cu greu mai poți distinge în ele drumul Golgotei, aurele sfinților, raiul sau iadul cu chinurile lui. Sunt convins că dincolo de ele trebuie să fie desenate în piatră scene vechi în care oamenii peșterilor vânau animale de mult dispărute. Probabil că bisericuța a fost făcută într-o grotă care e acolo de multe mii de ani. Un părinte sau călugăr se ruga îngenuncheat cu fruntea și mâinile întinse pe piatra rece. N-a schițat niciun gest la intrarea noastră. Părea într-o stare de transă profundă și, deși aproape că l-am călcat pe mâini, nu s-a mișcat deloc, ca și cum ar fi fost singur acolo, iar mintea și sufletul i-ar fi fost departe. Dincolo de micul altar săpat în stâncă putea să înceapă orice și de acolo putea să iasă oricine. Există în Romania destul de multe schituri și bisericuțe săpate astfel în stâncile ascunse ale munților. Au apărut probabil cu mult înaintea bisericilor din lemn (majoritatea ”dintr-un lemn”) și a mănăstirilor de piatră (care la început se dărâmau noaptea…). Poate fi și ăsta un semn bizar și universal balcanic al statorniciei și evoluției noastre pe un pământ solid dar plin de pietre și de vremuri capricioase.

Gheorge Păun a insistat apoi să vizităm și casa de lângă biserica din stâncă. Știa el ceva, pentru că odată intrați pe poarta de lemn, am avut clar senzația pătrunderii într-o lume la fel de veche și de perisabilă ca istoria însăși. Casa mică văruită într-un albastru deschis, puțin înclinată într-o parte, mi-a amintit de casa veche a bunicilor mei ardeleni de dincolo de munți. Pridvorul, mușcatele, vița de vie, casa de vară din mijlocul grădinii în care bătrâna femeie croșeta șosete și pieptare groase de lână, toate îmi aminteau de bunicii şi străbunicii mei pe care-i prinsesem pe toți în viață, atât cât să apuc să întrezăresc printre ei o lume deja dispărută. Există fără îndoială o simetrie a evoluției noastre pe ambele versante ale Carpaților. Nu trebuie să fii nici istoric, nici arheolog, pentru a-ți da seama de asta. Doar stânca ieșită ca un jgheab din fundul curții și din buza căreia curgea cascada părea să nu fie neapărat din locurile acelea. Putea să fie de oriunde și dacă ne-am fi urcat sus pe ea am fi putut nimeri dincolo, în Marile Canioane din Utah, în jungla din Maui sau chiar în deșertul Kalahari. Îmi era greu să cred că un loc de o asemenea frumusețe și sacralitate rămâne încă atât de ascuns și ferit oamenilor. Aceaiși oameni care cred că în Carpați ar exista nișe locuri energetice și sprirituale speciale. Mie Corbii de Piatră senzația asta mi-a transmis-o, deși sunt un călător normal, un turist simplu care nu vânează neapărat ezotericul. S-a construit totuși mult în România ultimilor ani, fără domnitori şi regi ctitori, cu sau fără investitori străini, fără meșteri mari, calfe și zidari aduși din alte părți. Nu puteam decât să mă mir cum de într-un loc atât de binecuvântat, nu a făcut încă nimeni niciun hotel, nicio pensiune. Nici măcar un drum ca lumea. Poate că e mai bine așa, cine știe! Eu m-am simțit oricum un binecuvântat că ajunsesem acolo.

Bătrâna tricota liniștită șosete și ne privea curioasă ca pe niște intruși cu gânduri ascunse. Ne-a făcut totuși semn că ne putem simți în ograda ei ca acasă. Sub cascada de lângă stâncă am găsit un car vechi de lemn, complet dezmembrat care zăcea uitat acolo între bălării. Am întrebat-o de când zace carul acela acolo și mi-a răspuns că ”dintotdeauna”. Am găsit în grămada de lemn cariat şi fier ruginit o leucă care încă își mai păstrase forma și am întrebat-o pe bătrână dacă pot s-o iau. „Ia-o maică, dacă vrei”. Am întrebat-o cât mă costă și a ridicat amuzată din umeri. Un car vechi și aruncat pentru totdeauna nu poate fi de vânzare. Gheorghe Păun, mirat că țin să iau ditamai leuca, mi-a sugerat să-i dau bătrânei pe ea cât pe o pereche de ciorapi. Ceea ce am și făcut. Bătrâna se uita la mine ca la un om lovit cu leuca în cap (de unde o veni expresia?) mai ales după ce i-am spus că vreau s-o car cu mine la New York. La plecare am întrebat-o dacă a auzit de meșterul Manole. ”Păi cum, maică! Sunt chiar nevasta lui. Om bun! Păcat că s-a prăpădit”.

Sursa foto: calatoriifestinalente.wordpress.com