Literatura de azi 
Mărturisesc că-mi era neplăcut; deşi hotărâsem că am să joc, nu intenţionam deloc s-o încep pentru alţii. Asta mă deruta chiar şi am intrat în sălile de joc cu un sentiment de ciudă nespusă. De la prima vedere nimic nu mi-a plăcut acolo. Nu pot să sufăr slugărnicia reportajelor din lumea întreagă şi cu precădere din ziarele noastre ruseşti, unde aproape în fiecare primăvară reporterii noştri povestesc despre două lucruri: în primul rând despre neasemuita splendoare şi luxul sălilor din oraşele cu ruletă de pe Rin şi în al doilea rând despre grămezile de aur care zac chipurile pe mese. Doar nu sunt plătiţi pentru asta; astea se povestesc doar dintr-o slugărnicie dezinteresată. Nu-i nicio splendoare în sălile mizerabile, iar aurul nu numai că nu stă grămezi pe masă, dar abia dacă există. Fireşte, când şi când, în decursul sezonului, mai apare pe neaşteptate câte un individ sucit, sau un englez, sau vreun asiatic, un turc, ca în vara aceasta, şi pierde sau câştigă dintr-o dată foarte mult; cât despre ceilalţi, joacă toţi pe guldeni mărunţi şi, ca sumă medie, pe masă se află întotdeauna foarte puţini bani. După ce am intrat în sala de joc (pentru prima oară în viaţă) un timp nu m-am putut hotărî să joc. Mă şi înghiontea mulţimea. Dar chiar dacă aş fi fost singur în sală, şi atunci cred că mai curând aş fi plecat decât să mă apuc de joc. Mărturisesc că-mi bătea inima şi nu eram deloc calm; ştiam cu certitudine şi hotărâsem de mult că din Ruletenburg n-am să plec aşa, oricum; ceva se va produce neapărat în soarta mea, ceva radical şi definitiv. Aşa trebuie şi aşa va fi. Oricât ar fi de caraghios să aştept atât de multe de la ruletă, mi se pare şi mai caraghioasă părerea rutinară, recunoscută de toţi, că e absurd şi prostesc să aştepţi ceva de la joc. Şi de ce ar fi jocul un mijloc de procurare a banilor mai rău decât oricare altul, ca negoţul, de pildă? Ce-i drept, câştigă unul dintr-o sută. Dar ce-mi pasă mie de asta? În orice caz, m- am hotărât pentru început să observ şi să nu trec serios la fapte în seara aceasta; chiar dacă s-ar fi petrecut ceva, ar fi fost întâmplător şi fără importanţă – aşa am şi considerat. Afară de asta trebuia să studiez şi jocul în sine; fiindcă în ciuda miilor de descrieri ale ruletei pe care le-am citit întotdeauna cu atâta lăcomie, hotărât nu înţelegeam nimic din regulile ei atâta timp cât n-o văzusem cu ochii mei. În primul rând totul mi se păru atât de murdar – nu ştiu cum respingător şi murdar moralmente. Nu mă refer deloc la acele chipuri lacome şi neliniştite care se înghesuie cu zecile, ba chiar cu sutele în jurul meselor de joc. Nu văd nimic murdar în dorinţa de a câştiga cât mai repede şi cât mai mult; întotdeauna mi se păruse nespus de prostească ideea unui moralist îmbuibat şi asigurat care, atunci când cineva încercase să se justifice spunând: „dar se joacă pe sume mici”, răspunsese: „Cu atât mai rău fiindcă-i o cupiditate măruntă”. Ca şi cum o cupiditate mică sau mare n-ar fi fost acelaşi lucru. E o chestiune de proporţie. Ceea ce pentru Rotschild n-ar fi contat, pentru mine ar fi fost o bogăţie, cât despre profituri şi câştig, oamenii nu numai la ruletă, dar pretutindeni, nu fac decât să ia sau să câştige unul de la celălalt. Dar asta nu mi-am propus să rezolv. Întrucât eu însumi eram stăpânit în cea mai înaltă măsură de dorinţa câştigului, toată cupiditatea şi murdăria cupidă, dacă vreţi, îmi era, la intrarea în sală, nu ştiu cum mai la îndemână, mai apropiată. Cel mai bine e atunci când oamenii nu fac fasoane şi acţionează deschis, pe faţă. Şi apoi ce rost are să te amăgeşti pe tine însuţi? E o ocupaţie din cele mai deşarte şi lipsite de judecată! Deosebit de urât, la prima vedere, la toată această adunătură ticăloasă de ruletişti era respectul pentru ocupaţia lor, seriozitatea, ba chiar veneraţia, cu care înconjurau cu toţii mesele. Iată de ce aici există o diferenţă netă între jocul care poate fi numit mauvais genie şi cel care poate fi permis unui om onorabil. Există două feluri de joc – jocul de gentleman şi celălalt joc plebeu, cupid, pe care-l practică tot soiul de lepădături. Aici există o diferenţă riguroasă – şi cât de josnică e în fond această diferenţiere! Un gentleman, de pildă, poate să pună o miză de cinci sau zece ludovici, rareori mai mult, de altfel, poate să pună şi o mie de franci dacă-i foarte bogat, dar numai de dragul jocului, de dragul distracţiei, numai ca să urmărească procesul câştigului sau al pierderii; însă nu trebuie să-l intereseze de fel câştigul în sine. Dacă a câştigat, îşi poate permite, de pildă, să râdă cu glas tare, să comunice cuiva dintre cei din jur părerea sa, poate chiar să mai pună o dată şi să mai dubleze o dată, dar numai din pură curiozitate, ca să- şi urmărească şansa, să facă combinaţii, şi nu din dorinţa plebee de a câştiga. Pe scurt, toate aceste mese de joc, rulete şi trente et quarante trebuie să le privească nu altfel decât ca pe o distracţie, organizată numai pentru plăcerea sa. Calculul şi capcanele pe care e bazată şi organizată banca nu trebuie nici măcar să le bănuiască. N- ar fi rău deloc dacă ar avea impresia, de pildă, că şi restul de jucători, toată această adunătură care tremură pentru un gulden, sunt şi ei bogătaşi şi gentlemeni ca şi el şi joacă numai pentru desfătare şi distracţie. Această necunoaştere desăvârşită a realităţii şi părere naivă despre oameni ar fi, bineînţeles, nespus de aristocratică. Am văzut multe mămici care împingeau din spate pe nişte graţioase şi nevinovate miss, fiicele lor, în vârstă de cincisprezece-şaisprezece ani, dându-le câteva monede de aur şi învăţându-le cum să joace. Domnişoara câştiga sau pierdea, zâmbea întotdeauna şi se depărta foarte mulţumită. (…)
F. Dostoievski, „Jucătorul” (traducere de Nicolae Gane)
(fragment selectat și redactat de Odilia Roșianu)
