Când ruperea e definitivă

Duminica, 16 [ianuarie 1938]
A fost aseară aici. Am așteptat mereu un telefon, că nu vine, că nu poate veni. Mi se părea mai simplu. Totuși a venit: cu câteva violete pe care le-a desprins de la reverul mantoului ei și pe care le mai am și acum într-un pahar, pe noptieră. Am ascultat Kleine Nachtmusik, am fumat o țigară, am avut-o în brațe, fără rezistență, fără ezitări, așteptând tot, consimțind tot. Cum închidea ochii, „abandonată”, o priveam înainte de a o săruta, ca și cum aș fi vrut să mă conving că e într-adevăr ea.

 Dar din toate astea rămâne ceva neclar, ceva stingheritor între noi. Nu am tăria de a refuza cu brutalitate lucrurile pe care viața mi le-a retras, mi le-a interzis.

 Am fost la Mircea azi. Credeam că ne vom explica. Dar, vorbind, mi-am dat seama că e inutil — și poate chiar imposibil. Totul e sfârșit între noi — și lucrul asta îl știm foarte bine amândoi. Restul — explicații, scuze, reproșuri — nu duce la nimic.

 I-am spus că mă gândesc la o plecare din țară. A aprobat — ca și cum într-adevăr e un lucru de la sine înțeles, ca și cum nimic altceva nu mai e de făcut.

 20 [ianuarie 1938] 

A apărut Cuvântul. Nu-mi pot reprima nu știu ce tresărire de surpriză, aproape de emoție, revăzând titlul lui caligrafic, pe care în fiecare dimineață, în fiecare seară 1-am avut înaintea ochilor, atâția ani. Mi se pare în același timp foarte familiar și teribil de străin. Și, ca pe vremuri, de câte ori văd pe stradă, în tramvai, un trecător ținând în mâini gazeta asta, care a fost așa de mult gazeta mea, am sentimentul că e un prieten, un om din aceeași familie.

 Ce ironic e cuvântul ăsta astăzi: „din aceeași familie”.

 Aseară, pentru prima oară după patru ani, ferestrele erau luminate la redacție. Am trecut pe acolo cu puțină tristețe, dar nu cu prea multă. Sentimentul de ireparabil atenuează o despărțire. Aici, ca și în iubire, greu este când păstrezi impresia că totul nu e încă rupt, că mai poate fi reluat, restabilit… Dar când ruperea e definitivă, când plecarea e fără întoarcere — și uitarea e mai repede, și consolarea mai ușoară.

 *

12 [februarie 1941]

Premiera Iphigeniei lui Mircea Eliade la Naţional. Se înţelege, nu m-am dus. Mi-ar fi imposibil să mă arăt la nu importă ce premieră, şi cu atât mai puţin la una care, în mod fatal (autor, interpreţi, subiect, public), trebuie să fi fost un fel de reuniune legionară. Aş fi avut impresia că asist la o „şedinţă de cuib”. (…) E adevărat că textul e plin de aluzii şi subînţelesuri, dar oricum e greu să se interzică o Iphigenie. Simbolul mi se pare cam gros totuşi: „Iphigenia sau jertfa legionară” s-ar putea numi piesa în subtitlu.

18 [martie 1941]

Textul Legii chiriilor apărut azi în ziare, deprimant. Nu ştiu de ce măsurile antisemite „legale” mi se par mai întristătoare, mai umilitoare decât bătăile, decât spargerea geamurilor. Poate că, în fond, ca avertisment, legea asta va prinde bine. Ne aminteşte din nou toate ameninţările care sunt mereu prezente. Evreii uită aşa de repede, cu atâta inconştienţă, cu atâta copilărie, încât trebuie să le aducă cineva aminte din când în când care este destinul lor.

27 [martie 1941]

La 11 1/2 noaptea – adineauri – Radio Bucureşti a anunţat că proprietăţile imobiliare evreieşti sunt expropriate. (…) Casele luate de la evrei vor fi date profesorilor, ofiţerilor, magistraţilor, etc. (…) Ce mai poate urma după o asemenea expropriere? Poate organizarea unui ghetto. Dar pe urmă? Pe urmă nu mai rămâne decât pogromul. Şi mereu, astăzi ca şi ieri, astăzi mai mult decât ieri, mai mult decât oricând, îmi repet că singurul lucru care contează e să rabzi, să rezişti, să aştepţi. E o chestiune de timp. Dacă eşti viu, dacă rămâi viu – tot restul va trece.

28 [martie 1941]

Îndurerat de ce s-a întâmplat aseară, îngrijorat de ce se va întâmpla de aici încolo. Altă dată – chiar sub legionari – antisemitismul era bestial, dar în afară de lege. Era oarecum scuza lui. Şi oricând – măcar de formă – puteai să apelezi la autoritatea de stat. Un minim de dreptate era păstrat în măsurile oficiale. Acum şi sentimentul ăsta – oricât de precar – al unei justiţii oficiale e pierdut. (…) Camil Petrescu se vaită că probabil lui nu i se va da nici una din casele luate de la evrei.

Mie nu mi se dă niciodată nimic – spune el descurajat. – Ei bine, de astă dată – răspund eu – chiar dacă ţi s-ar da, sunt convins că nici n-ai primi! – Să nu primesc? De ce să nu primesc? Vorbea cu atâta linişte, încât am înţeles nu numai că nu vedea nici un motiv să nu-şi însuşească o casă care nu-i aparţine, confiscată de la un evreu, dar că aşteaptă să i se dea o asemenea casă, şi că va fi pentru el o deziluzie dacă nu i se va da.

Mihail Sebastian, Jurnal (1935-1944)

(fragmente selectate de Odilia Roșianu)