Literatura de azi
Alinare-n lacrimi
De ce eşti oare-atât de trist
Când totul e voios?
Ţi se cunoaşte după ochi,
Ai plâns, neîndoios.
„Şi chiar acum de-am lăcrimat, stingher,
Mi-am plâns durerea mea,
Șuvoiul lacrimilor lin
Povara parcă-mi ia.”
Voioși prietenii îţi spun:
La pieptul nostru, vin’!
Şi orișice ai fi pierdut
Încrede-te deplin.
„În larma voastră, nici ghiciți
De unde-i chinul meu.
O, nu-i ceva ce-aş fi pierdut,
De-i dorul cât de greu.”
Ci hai mai iute, fruntea sus!
Atât de tânăr eşti!
La anii tăi ai doar puteri
Şi-avânt să cucereşti.
„Să cuceresc aceasta, nu,
Căci prea departe mi-i.
Sclipeşte-nalt şi-aşa frumos
Ca steaua din tării.”
La stele n-ai ce să râvnești;
Splendoarea lor sorbim
Şi fermecaţi privim în sus
Spre-al nopţii cer senin.
„Şi zi de zi, privesc în sus
Departe, fermecat;
Lăsaţi-mi nopţile să plâng,
Cât plânsul n-a secat.”
(traducere de Maria Banuș)
***
Cântec de nuntă
Povestim şi cântăm de-acel conte cu drag
Ce-odat locuit-a castelul,
Azi când un nepot al fericelui moşneag
Îl face pe însurăţelul.
Fusese acela în sfântul război,
C-onoare luptase pin multe nevoi;
De pe cal când se dete întors înapoi
Găsi cetăţuia lui susă –
Dar slugile, averile dusă.
Acum, contișorule, acasă că-mi eşti…
Dar afli mai rău cele toate,
Căci vânturile trec neoprit prin fereşti
Şi vin prin odăile toate.
În noaptea de toamnă ce-ar fi de făcut?
Ah! multe de-aceste mai rău le-am trecut.
Vede-se-va mâne ce-ar mai fi de făcut.
Deci iute, în luna bălaie,
În vechiul crevat şi în paie.
Şi cum el de voie-i aşa aţipea,
Sub pat se mișcă ceva pare.
Guzganul foşnească oricât şi va vrea…
De-ar avea vo fărmioară, cum n-are!
Dar iute!-un pitic se arată deodat
C-a lampei lumină el e spiţelat.
Cu mutra lui gravă de-orator încercat
La picioarele contelui vine,
Ce nu doarme, să doarmă voire-ar!
Permisu-ne-am noi sărbători aici sus
De când părăsiși aste sale.
Şi când te credeam îndeparte-ncă dus,
Gândeam să petrecem încale,
Şi dacă dai voie şi nu te înfrici
Petrece-or în gură-îndemână, pitici,
N-onoarea miresei bogate şi mici.
Iar contele-n visu-i răspunde
Serviţi-vă numai orunde.
Şi ies trei călări ce se mişcă uşor,
Ei stătuse sub pat pân-aice,
Le-urmează un cor cântător-sunător
De chipuri posace şi mice.
Şi car după car ce-s cu toate de rând
De-ţi trece vederea ş-auzul văzând,
Cum este-n castelele regilor rând.
În căruţa aurită în fine
Mireasa cu oaspeţii vine.
Ş-aleargă cu toţii acuma-n galop
Să-şi aleagă în sală locşorul.
La-nvârtit şi la valţ şi la veselul hop
Îşi alege oricare odorul.
Ş-acum ţiuie, scripcăie, sun zurăind,
Se rotesc şi foşnesc, şuşăiesc sfârâind,
Ţistăiesc, poşpăiesc, şopotesc, zbârâind.
Conţişorul priveşte şi sigur
El crede că zace în friguri.
Ş-acum clappai şi dappai şi rappai, aşea
De laiţi, scaune, mese.
La masa cea mare oricare ar vrea
Să stea lângă puicele-alese.
Ş-aduc cârnăciorii, jamboanele mici
Şi păsări şi peşti şi fripture pitici
Şi vinul înconjură mesele mici,
Şi vuiesc, gălăgesc pân- dispare
Întreag-arătare-n cântare.
Vreţi ce s-a-ntâmplat mai departe să zic.
Să tacă-atunci zvon şi cântare
Ce-atât de gentil el văzuse în mic
I s-a dat ş-a gustat el în mare.
Şi trâmbiţe, sunet, cântări, tărăboi
Şi căruţi, călăreţi, de mireasă convoi,
Ei vin şi s-arăt şi se pleacă la noi
Oameni mulţi şi-n voia lor bună –
Aşa fu şi va fi totdeună.
(traducere de Mihai Eminescu)
(sursa foto: pinterest.com)
***
Firul gândirii-i rupt, în ceaţă.
Ştiinţele îmi pricinuiesc profundă greaţă.
Să potolim prin văile simţirii,
Arzânde, toate patimile firii.
Şi rând pe rând, din învelişul lor de vraje,
Minunile să le desfacem, drage.
Să ne zvârlim în timp, în freamătu-i, cu dor,
În rostogolul întâmplărilor!
*
Închinare
V-apropiaţi din nou, figuri şovăitoare,
Cari ochiului de timpuriu s-au arătat.
Să-ncerc a vă reţine – acum – putea-voi oare?
Mai este sufletul visării aplecat?
Vă îmbulziţi. Ei bine, adăstaţi prin preajmă,
Aşa cum răsăriţi din negură deodat’.
Adânc mişcat se simte pieptu-mi, tinereşte,
De adierea vrăjii ce vă însoţeşte.
Icoane-aduceţi voi din zile fericite,
Prin faţă-mi trec atâtea umbre dragi şi vii.
Asemeni unei vechi legende-aproape stinse
Apar întâile iubiri şi prietenii.
Durerea-nvie, tânguirea mai repetă
Al vieţii labirintic mers rătăcitor,
Şi pomeneşte de cei buni, cari de norocuri
Crunt înşelaţi, ‘naintea mea s-au stins de zor.
Cei duşi nu mai aud cântările din urmă,
Ei cari, întâile, pierduţi le-au ascultat.
S-a risipit înghesuiala prietenească,
Pe rând ecoul cel dintâi s-a destrămat.
Azi neştiută e mulţimea ce aude
Durerea, cântecul ce-ncerc a spune.
Cei ce cândva de stihul meu se bucurară,
Rătăcitori ei sunt, de mai trăiesc pe lume.
Uitat de mult, mă prinde-un dor din cale-afară
De-acel tăcut şi grav tărâm, unde s-adună
Înalte duhuri, şi-n nehotărâte tonuri,
Asemeni harfei lui Eol, cântarea-mi sună.
Fiori mă iau, şi lacrimi, lacrimi printre gânduri.
Severa inimă devine moale, blândă.
Ce e de faţă, vede-se ca-n depărtare,
Şi ce-a pierit, aievea e ca o izbândă.
(fragmente din „Faust”, în traducerea lui Lucian Blaga)
Johann Wolfgang Goethe (28.08.1749 – 22.03.1832)
(selecție realizată de Odilia Roșianu)
