Carmen Firan
diferenţe
diferenţa dintre solemnitate şi o pereche rigidă de umeri
e aceeaşi cu cea dintre tăcerea asumată şi muţenie
aerul se învârte în cercuri ridicându-ţi gulerul pe gâtul lung
invidiat de orice candidat la ghilotină
ori se adună într-o cocoaşă înţepenită sub cămaşa în dungi –
liniile paralele se fugăresc pe piele fără să lase urme
se scurg între cer şi pământ
legând infinitul mare cu infinitul mic
orgoliul frânt cu umilinţa la schimb
trufia disimulată într-o capitulare în şoaptă
diferenţa dintre singurătate şi o femeie întinsă lasciv pe canapea
e aceeaşi cu cea dintre exilarea impusă şi fuga în cerc
îndepărtându-te de casă
cât să acoperi cu gândul distanţa
dintre copilăria prinsă într-o plasă cu fluturi
şi umbra obosită întinsă pe o câmpie străină
cu destinul la jumătate schimbat
în liniştea altora
poţi să mori şi nu va auzi nimeni
***
flux
nu mai sunt
decât câmpie arsă
marea îşi şterge urmele
în burta lunii
întoarsă
de sub pământ
un câine îmi îngână
numele
rămas simplu cuvânt
încă mai urcă trupul cu gânduri
la cerul preamult
îmi umblă iarba prin vene
doar, doar s-o aud
***
sărbători
care alegorice
înţesate cu toată aberaţia triumfului
coifuri şi trompete lucitoare glorificând spaima
de a rămâne singurii cuceritori ai pământului
femei cu sâni de plastic îşi mişcă şoldurile pe lambada
intuind singurătatea care urmează după fiecare strigăt de luptă
veteranii sug din tubul cu oxigen aburii altor imperii
scaunele scoase la soare rămân libere
scamatorii îşi păstrează dieta cu tumbe măsurate
Papa ne redă dragostea în ritmuri de Gospel
pregătindu-şi pantofii cu vîrf ascuţit
pentru învierea la o viaţă lucidă
parada pe bulevardul principal
poate fi privită din toate colţurile planetei
ecranele electronice din Times Square
amestecă cifrele cu rapiditate:
temperatura de azi, cotele înecaţilor,
noii născuţi în ultima secundă în India,
numărul obezilor care vor înghiţi
ultima picătură din Golful Persiei,
bărbaţi înşelaţi, aşteptări contrazise
visele exilaţilor întinse la uscat
ironia destinului şi hohotul de râs după fiecare experiment
petale de flori căzând din cer, manifeste întoarse pe dos
îndeamnă la tăcere şi ordine
dansatori resemnaţi cu picioare de lemn
din carul de foc
în cer moartea pocneşte din bice
***
de partea cealaltă
vă scriu:
îndepărtaţi-vă de moarte
ea vine oricum
îşi înfăşoară oul la loc
în cuibul lui de fire strălucitoare
fugiţi cât mai departe acum
şi în fiecare seară pe la nouă
când degetul ei împinge
limba ceasului deşteptător
cu încă un suflet, un ton
un bătrân mai la dreapta
o femeie şi mai la dreapta
un şir de păsări la geam
ciugulind din inima mea
ea veghează neobosită în prag
ca un câine credincios atent
să nu te iroseşti oricât în lumea asta
care are nevoie de tine
doar cât să-ţi numere numele pe o hârtie
îi frâng şira spinării
şi ies afară
orbii mă trec strada
mă trec cu vederea
de partea cealaltă
aşteaptă un câine negru tăcut
***
ultimul anotimp
am ajuns în iarnă
pustiu şi linişte de parcă oraşul a fost evacuat
se întunecă devreme şi rămâne aşa
vii spre mine încet
călcând apăsat
şi cu fiecare pas ceva dispare definitiv
înghiţit de pământul hămesit de mistere
în cele din urmă întunericul arată la fel
tunelul care te scuipă afară
şi cel care te soarbe înapoi
trag perdelele peste un ultim anotimp
din care nimeni nu s-a mai întors
***
ceva rămâne a fi
adevărata singurătate
e doar atunci când eşti singur
ajungi să-şi descoperi oraşul
în care ani de-a rândul ai trăit
fără să vezi vârful clădirilor
copacii roşii, turla bisericii ciuruite
cu cât eşti mai trist
vei privi mai în sus
când nu mai e nimeni
ajungi să scrii
cuvântul care te doare
acolo sus nu se întâmplă nimic
deşi mereu ceva rămâne a fi
în cele din urmă neputinţa
braţele căzute
trupul de sare
privind cum nestatornicii
îţi mătură existenţa
din carele triumfale
adevărata singurătate
e când îţi închei ultimul nasture la palton
fără să simţi cum moartea se strecurase
de pe umărul stâng
lărgind butoniera
cu degetele tale
***
zideşte fereastra
tu dacă m-ai ales pe mine
fă şi ca iarna să nu mai sfârşească
nu suport indecenţa naturii
fiecare mugur plesnit mă doare
înnegreşte soarele
cu cearcănele mele
opreşte iarba
întinerirea e umilitoare
auzi, păsările nu au fost încă sugrumate
culorile îşi fac de cap
viaţa mea gri pare un lucru inventat
de parcă nu ne-ar bântui aceeaşi moarte
tu dacă m-ai ales pe mine
zideşte fereastra dinspre bulevard
să ne iubim mai trist şi mai departe
în albul îngheţat
Imagine de pe edusoft.ro
