Literatura de azi 
Mărturisesc sincer că nu m-am aprins după fată încă din primele momente. Fata, abia de vreo șaptesprezece ani, mică de statută, cu atitudini foarte distinse și conștientă de cultura pe care o poseda aproape prematur, dar, evident, și de admirabilele condiții materiale ale tatălui ei, care iau mijlocit posibilitatea de a câștiga acea cultură aleasă, trăind-uși copilăria ți tinerețea în internatele cele mai somptuoase ale Austriei, dându-i toate acestea un fel de a fi al unei ființe total distanțate de realitățile aspre ale vieții; unicul copil era ca și o floare păstrată cu multă grijă de niște părinți bogați și ambițioși în sera caldă a dragostei lor, care putea fi materializată astfel.
Ea nu era o plantă sălbatică din câmpul liber bătut de ploi și vânturi sau ars de soare, cu emoții colorate, cu furtuni interne, care își trimit descărcările prin cele două ferestre, tot atât de colorate, ale sufletului, provocând pasiuni și tulburând sufletele acelora care privesc înăuntru. Mișcările ei la dans, cuminți și măsurate, potoleau pornirile mele în iureșul acestui sport melodios și, în lipsa unei partenere pasionate, evident că se topea și elanul meu.
Părinții ei mi-au lăsat, în acea seară a primei noastre cunoștințe, impresii care nici ele nu mă ispiteau în pașii mei spre obiectivul bine stabilit la plecare, în urma conversațiilor cu tatăl meu.
Tatăl fetei era un om scurt și gras, cu un abdomen enorm, purtând între buzunarele distanțate ale vestonului un lanț de aur masiv al ceasornicului cu dublu capac, pe care îl scota adeseori din buzunar, deschizându-i capacele care făceau un zăngănit de metal nobil și ducându-l la ureche pentru a-i controla tic-tac-ul, evidențiindu-și totodată prin aceasta și degetele sale grase și încărcate de inele pline cu tot felul de diamante sclipitoare. Purta niște mustăți lungi, pe care și le ștergea mereu cu șervetul, pentru a înlătura resturile mâncării și ale grăsimilor captate în cantități respectabil în acele mustăți. Fiindcă el mânca neîncetat și cu un zgomot care făcea parcă să nu I se mai potolească foamea. Nu se desprindea din el nimic spiritual, mărginindu-se să mă iscodească mereu asupra proiectelor mele pentru viitor. […]
Mama fetei, soția lui, îl completă de minune. Conviețuirea îi asimilase în totul. Curiozitatea ei feminină a împins-o până a mă scruta asupra averii tatălui meu, despre care auzise că este foarte bogat.
A trebuit să le descriu moșia de la Băcia. A trebuit să le vorbesc despre stocul acțiunilor tatei de la băncile Albina, Victoria, Făgețeanu etc., comparând ei apoi totul cu una din moșiile lor de lângă Bocșa Română sau cu numărul acțiunilor lor.
Evident, în creierul mamei fetei se făcea pe moment o operație matematică, adiționând ea la repezeală ceea ce aveam eu cu ceea ce aveau ei și fracționând socoteala care mă privea pe mine la trei, întrucât ținea seama și de cei doi frați ai mei, pe care destinul mi-i pusese alături la moștenirea averii tatălui meu. La un moment dat puteam chiar să jur de ceea ce se petrecea în capul acestei femei, care era în stare să împingă la infinit calculele ei meschine, abia stăpânindu-și neliniștea la gândul existenței celor doi frați ai mei cu vreo licărire de nădejde că poate ei nu-mi vor supraviețui, astfel că n-ar fi deplâns moartea lor prematură, înainte de a moșteni ceva din averea tatălui meu.
Cam așa am petrecut eu cea dintâi seară în societatea acestei onorabile familii burgheze, de altfel foarte cunoscută în Banatul de pe acele vremuri grație averii pe care o avea și a pretențiilor care nășteau în urma unei astfel de averi.
(Petru Groza, „Primăvara unei vieți”, capitol din „Adio lumii vechi. Memorii”, Editura Compania, 2003)
