Literatura de azi
Dorul de mare
Pe senin călătoreşte
Un nor tainic plutitor.
Al meu suflet ce jalesce
După el se-nalţă-n zbor!
Norul trece şi dispare
În afundul cerului.
Ah! de merge el spre mare,
Duce-m-aş pe-aripa lui!
Duce-m-aş la cele maluri
Ce oglindă fruntea lor
În poeticele valuri
A frumosului Bosfor.
Şi de-acolo-n depărtare,
Pe un vânt primăvărel,
Să ating cu-o sărutare
Marile din Archipel.
Duce-m-aş încă-nainte
Pe cel plai încântător,
Unde soarele-i ferbinte
Ca ferbintele amor.
La Veneţia mult iubită,
Rai ferice, neuitat,
Unde gondola cernită
Te adoarme legănat.
La Palerma-ncoronată
Sub cer dulce, fără nori,
Cu ghirlandă parfumată
De-a naramzei albe flori.
La Neapoli ce scaldă,
Răspândind învăpăieri,
Sânul ei în marea caldă
Ș-al ei suflet în plăceri.
Duce-m-aş fără-ncetare
Ca vulturul să pătrund
Peste-a ochilor hotare
Orizonul fără fund.
Să văd stingerea de soare
În adâncul ocean,
Ș-a lui coamă arzătoare
Răsărind ca un vulcan.
Să văd stelele voioase
Înflorind cerul senin,
Şi cu raze argintoase
Dezmierdând a marei sân.
Să văd luna răsărită
În a nopţii aer cald
Ca o floare aurită
Într-o cupă de smarald.
Şi s-aud blândele şoapte
Ce zbor tainic în eter,
Izvorâte-n miez de noapte
De pe valuri şi din cer.
Revista română, 1861
Vezi tu vulturul…
Vezi tu vulturul falnic, o! scumpa mea iubită,
Cum saltă, se ridică şi zboară către nori?
Aşa sufletu-mi vesel în faţa ta slăvită
Se-nalţă către ceruri, plutind în dulci fiori.
Vezi printr-a nopţii stele ce rază luminoasă
Revarsă-n a sa cale luceafărul ceresc?
Aşa când vii, iubito, cu inima voioasă,
De gingaşă simţire aşa ochii-mi lucesc!
Auzi tu glasul tainic ce cântă-n miez de noapte
Şi prin văzduh pluteşte cu-a florilor miros?
Aşa răsună-n mine melodioase şoapte
Când sufletu-mi te simte, îngerul meu frumos!
Căci vulturului cerul a dat aripi’ să zboare,
Şi stelelor lumină, şi nopţilor suspin,
Iar ţie ţi-a dat farmec, plăceri încântătoare.
Şi mie mi-a dat suflet ca ţie să-l închin!
Gerul
Gerul aspru şi sălbatic strânge-n braţe-i cu jelire
Neagra luncă de pe vale care zace-n amorţire;
El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre zori
C-un văl alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori.
Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte
Şi, privind la focul vesel care-n sobe străluceşte,
El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat,
Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.
Gerul face cu-o suflare pod de gheaţă între maluri,
Pune streşinilor casei o ghirlandă de cristaluri,
Iar pe fețe de copile înfloreşte trandafiri,
Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.
Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare
Ce se-ntrec pe câmpul luciu, scoțând aburi lungi pe nare.
O! tu, gerule năprasnic, vin’, îndeamnă calul meu
Să mă poarte ca săgeata unde el ştie, şi eu!
Adio
De-aş trăi cât lumea-ntreagă,
Gândul meu la tine, dragă,
Vecinic, vecinic va zbura,
Ş-orice e mai sfânt în mine,
Dulce înger! pentru tine,
Pentru tine-l voi păstra.
Cea mai blândă-a mea gândire,
Cea mai gingaşă simţire,
Cel mai falnic dor al meu
Ţie numai, numai ţie
Le închin pentru vecie
Ca la însuşi Dumnezeu!
Tu, fiinţă de slăvire!
C-un cuvânt, cu o zâmbire,
Cu un dulce sărutat!
Mi-ai dat suflet, mi-ai dat viaţă,
Şi a raiului dulceaţă
Tu în sânu-mi ai vărsat!
Tu mi-ai dat cu-a ta iubire
Acea naltă fericire,
Acel simț dumnezeiesc
Ce puternic ne supune
Şi ne-nalță de ne pune
Sus, pe tronul îngeresc!
Tu, Eleno!… dar, vai mie!
Într-o noapte de urgie
Cerul crud ne-a despărţit!
Tu te-ai dus, te-ai dus, iubită…
Fericirea-mi nesfârşită
Într-o clipă s-a sfârşit!
Aşa-i soarta! aşa-n lume
Tot ce poartă-un dulce nume,
Tot ce-i falnic şi frumos
Curând trece, curând moare,
Ca un cântec, ca o floare,
Ca un fulger luminos!
Steaua vine, steaua piere!
Astfel dulcea-mi mângâiere
A pierit de pe pământ;
A pierit, s-a dus cu tine
În locaşul de lumine…
Şi eu plâng pe-al tău mormânt!
Singur, singur cu-a mea jale,
Rătăcit pe-a vieţii cale,
Ca un orb nenorocit,
Viața-mi scade, jalea-mi creşte,
Ş-al meu dor în veci s-opreşte
Pe mormântul tău iubit!
Adio! pe-aceste maluri
De-ale Bosforului valuri
Îngânate lin, uşor,
Te las, înger de iubire!
Cu a vieţii-mi fericire,
Cu-al meu suflet plin de dor!
Constantinopol, mai 1849
Legenda lăcrimioarei
I
În rai nici o minune plăcută nu lipsea.
Văzduhul lin, răcoare, a crini amirosea,
Căci albele potire în veci tot înflorite
Scoteau din a lor sânuri arome nesfârşite.
Lumina era moale şi-ndemnătoare şopţii.
Nici noaptea urma zilei, nici ziua urma nopţii.
Prin arbori cântau păsări, prin aer zburau îngeri,
Şi nu găseau răsunet în el a lumii plângeri;
Căci scris era pe ceruri, pe frunze şi pe unde:
„Nici umbra de durere aice nu pătrunde”.
Pe maluri verzi, frumoase, de râuri limpezite,
Stau sufletele blânde, iubinde, fericite,
Gustând în liniştire cerească veselie
Ce-n fiecare clipă cuprinde-o vecinicie.
Dulce-adăpost de pace, grădină-ncântătoare…
Avea orice minune, dar îi lipsea o floare.
II
Şi iată că soseşte un oaspe de pe lume,
Un suflet alb şi tânăr pe-un nor de dulci parfume;
Iar sufletele toate îi ies lui înainte,
Primindu-l cu zâmbire, cu gingaşe cuvinte,
Şi-i zic: „În raiul nostru bine-ai sosit, copile!
Curând plecaşi din viaţă! Nu plângi a tale zile?”
„Nu, căci am dat o clipă de viaţă trecătoare
Pe alta mai ferice şi-n veci nepieritoare.”
„Şi nu ţi-e dor acuma de lumea pământească?”
„Nu, căci mai mult îmi place întinderea cerească.”
„Cum? Nu laşi nici o jale pe urma ta duioasă?”
„Ah! las o mamă scumpă, o mamă drăgăstoasă
Şi vecinic după dânsa voi plânge cu durere!”
Zicând, copilul plânge, lipsit de mângâiere,
Şi lacrimile-i calde se schimbă-n lăcrimioare.
De-atunci nu mai e lipsă în rai de nici o floare!
Vasile Alecsandri (21.07.1821 – 22.08.1890)
