Călin Vlasie
Mă cercetează perfid
o insectă galbenă
cu coarne şi fălci
groase.
Sunt singur e noapte
luna miroase
ca un ou de carbid.
Îl chem prin telefon
pe şeful meu
să-mi aducă o
pompă cu analcid.
Dar insecta galbenă
se preface
într-o bufniţă.
”Drace!”
Din pompă se scurge
o bufniţă
ca o viperă
peste carnea mea
liberă.
De spaimă
şeful face cu mine
un contract
ca să-i dau în taină
un raport exact.
”Urmăreşte bufniţa
scrie totul în
foaia de observaţie
şi te voi decora
cu o decoraţie.”
Îmi cumpăr un lasou
de celuloid
şi mă învârtesc prin
Valea Megavid
într-un elicopter.
”Şefule, această bufniţă
e gânditoare.
A luat un microfon
şi strigă-n eter
că un căpcăon
vrea s-o omoare!”
Şeful îmi aduce degrabă
lancea unui atom.
”Decapitează microfonul
mai întâi,
îmi ordonă.
Sfărâmă cu raza din călcâi
pârâcioasele timpane
iar pe madonă
închide-o în seif.”
… Simţuri ca un recif
extins pe ţărmuri,
Îmi smulg din carne alămuri
să aud nervii
cum se zvârcolesc
cum sună cum palpită.
Aud bufniţa cum vomită
peste visul meu
din care aş vrea
să mă trezesc.
Soare necunoscut –
aceste senzaţii
ale unui altfel de
sânge.
Mai stăpân
pe frageda conştiinţă.
Mai tăcut
ca soldaţii
de plumb.
Nu te constrânge
nici un gând
nici o fiinţă.
Doar capul creierului
apasă.
Dintele creierului.
Moliciunea sângelui.
Isteria inimii.
Sfâşierea limbii.
Sunt alei ca lungi
ţărmuri.
Visezi un pian
ca un miliard
de cărnuri
văzătoare
vorbitoare.
Un pian al aleilor
pe care trec în ţivil:
dintele creierului
moliciunea sângelui
isteria inimii
sfâşierea limbii.
Doar acel cap al creierului
pianoman
doreşte cântări
din cerul Vahan.
Din concernul Vahan.
Din biroul Vahan
Din dicţionarul Vahan.
Ehei, prieteni pianofili,
priviţi atent la stil
la încrucişări de sânge
la răsturnări de alei
în guri de blocuri!
Nu vedeţi lumini
cum plesnesc în fose
cum înnebunesc
cum se împut
în cărnuri în veioze?
Timp este
dar să mă-nvăţ pe de rost
nu pot.
Deviere în maşina de scris
O, nebunie a combinărilor!
”Zilfa zilfa, vantre!”
aşa urlam în geamul
templului.
Templul e un fel de-a zice:
eternitatea-i o mumie
în fond.
Am lăsat egoni complicaţi
ca o coafură provincială
l-am luat pe Noi
şi l-am plimbat prin
păsări vehicule biblioteci
şi limba zbârcită
se însufleţi ca rochia
miresei.
Tu eşti cer tu eşti mare
tu eşti gură?
Aşa cum stau în maşina mea
de scris:
cerul e un balcon dezumflat
marea un pantof jupuit
gura-visul unui afazic.
Desigur în degetele mele
sunt mici startere
mici săli de reanimare.
În tubul de oxigen
urlă un câine.
Reanimez maşina mea de scris
neagră ca o mumie,
vreau să spun ca
eternitatea.
Câinele sugerează spaima
dar eu cred că e
un mod de a fi
în continuare singur.
Povestea unui vis
Cerul strâmt.
Aerul rece.
Un clovn lichid
s-a scurs pe podea.
O spumă de sânge.
Un clovn
din care ies
mai mulţi clovni.
Sunt în camera mea,
ei sunt! clovnii!
Au aparate.
Au substanţe.
Fac experienţe
cu mine.
Fac încrucişări amputări
grefe simulări.
Fără ca nimeni
să ştie.
Nici asistenţa socială.
Nici comitetul de bloc.
Iar eu cânt acest cântec:
”Comrun viduzuny
stumler runga xuny
tul viz humbe pon
voh avel evon!”
Acest cântec obsedant
şi trist şi nemaiauzit.
Calea Ramtavarepa
Pe un drum fără contur
zile de-a rândul
chiar ani
condus doar de luminiscenţa
unei lămpi de birou
Vino şi tu
Se întâmplă să nu-ţi găseşti locul
chiar dacă semeni cu
o statuie a stabilităţii
aşa cât obrazul pudrat al unui
soare în asfinţit
să nu te prefacă într-un clovn
S-ar putea să nu avem noroc
Orele par calme în general
chiar orele subiective
Sigur, s-ar putea să ne simţim
bine
într-o astfel de expansiune
Tu să mă legi strâns
de catargul cu firma peco
aşa cum a făcut şi Ramtavarepa
pe când căzuse pradă
ispitelor unor gânduri
Fără contur e aerul pur
Cerul 45
Suntem în cerul 45
în secunda 34
în strada 148
în timpul 2
în liniştea 81
în enervarea 247
în soarele 3001
în cartea 0002
în conştiinţa A.K.371767
în devenirea 666
în voinţa 23
în moartea 1.
Aşteptarea va lua chipul aerului.
Aerul va lua chipul aburului,
oricum ceva mai vizibil.
Aburul va lua chipul ceţii,
mult mai vizibilă.
Ceaţa va lua chipul unui vast coridor,
cu mult, mult mai vizibil.
Un coridor din care ies nişte ochi imenşi
şi albi, cu mult, mult, mult mai vizibili.
Ochi ca nişte pietre aruncate-n apă lină,
cu mult, mult, mult, mult mai vizibile
DECÂT MINE!
Autofotografierea
Îl aşez cu mare grijă
înaintea mea.
Îl plasez cât pot mai bine
în spaţiul gri
în aerul gri
lângă semnul p
(blocul lângă care
vreau să-l fotografiez
pe el,
pe acel TU
flămând ca un
ecran de radar,
mândrul TU,
darnicul
nepreţuitul la care alerg
să-mi vărs sufletul.)
Încep să urle.
Încep să freamăte.
Sub sticla de fosfor
incandescent
Nerăbdătoare zilele
zilele zilele.
Sunt zile în şir
de când îl aşez
ca pe o maimuţă.
Şi maimuţa se uită
la mine,
la culoarea cărnii mele
la culoarea vieţii mele.
E ca un sfinx de pastă,
de sârmă, de ceva moale
liniştit tăcut.
… Aud un bâzâit răbdător
şi mă văd pe mine
cu ochii lui
cum alerg din
spatele aparatului
în spaţiul gri
în aerul gri
lângă semnul p.
Vizită la un cobai
Opt inorogi la ora opt
intră în casa mea
Îi rog să ia loc în
biblioteca mea
Le fac opt cafele
Las afaceri mărunte:
ficaţi elixiruri
poezie serviciu
Fraţilor dar pentru ce
aţi venit?
Nimeni nu spune nimic
Unul închide un ochi
şi se face întuneric
Altul deschide gura şi
o lupă sferică tăioasă
cade pe covor
Altul mişcă un deget şi
cărţile din rafturi
încep să plutească
Altul îşi umflă pieptul
şi zidurile încep
să pârâie
Altul îmi atinge fruntea
şi oraşul se înghesuie
în întregime sub masă
Altul scoate din buzunar
un instrument şi în
schimonositul aer
liniştea pocneşte
în urechi
Altul se ridică în picioare
şi totul absolut totul
se pulverizează
Ultimul îmi arată o
fotografie solarizată
în care se vede viaţa mea
înainte cu opt minute
Vânzătorul de lecitină
Închid cartea: adeseori văd
idoli cum ard în cădere.
În stradă văd lucruri cuprinse
de visiuni.
Un rector omenos vine direct
la mine.
Din ochii lui sar plăcuţe de
aluminiu pe care scrie:
”apropie-te! căci este
timpul tău.”
Lună improprie.
Cer în eres.
Interjecţia vântului sângerând.
Creierul meu e animat,
inima mea încreierată.
Vânzătorul de lecitină (el
este de fapt) vine cu un
minuscul dispozitiv şi
mi-l vâră în vârful limbii
cenuşiu.
Ah emotivă milionime de secundă!
(unde eşti tu Mnemocunda
zeul cămărilor de var
cu ale tale trufaşe simţiri şi reci silogisme?
Creierul se umple
fruntea mi se umflă,
alunec pe-o falie
hidrocefală.
înroşind ca râma
vibratil spondei
luna sună-n râul
străzilor spontan
sunt mai singur astăzi
ca singurătatea
astrul mă aspiră
veşnic lăcrimând.)
Dar dacă într-o zi vine un personaj real
(fie K.W.) şi-ţi vorbeşte în două limbi
cum ar fi ziua şi noaptea?
Ziua: ”desfoliază veacul pentru a cunoaşte
clipa.”
Noaptea: ”inventează lumina unui veac
când visiunea coboară din lucruri.”
Cumpăr un dicţionar cu 200.000 de hili.
E un moment agreabil când ţii în mâini
un saurian.
E ca şi cum te-ai plimba cu două sute
de mii de câini pe Strada Mare,
admiţând desigur că me-
canismul tău ar fi imobil.
… O greutate în sufletul meu
ca un latent bisturiu.
Toţi doresc o minune,
descoperirea secretă
ca un viciu.
E o lume de mame născând.
Rămâne timpul colorat.
Explozia unei rampe
lasă urme murdare.
Index hibrid.
Aprinde versul reversibil!
Încet încet literele devin
uriaşe-etcetera.
Călin Vlasie, 2015
Imagine cover: Călin Vlasie, 1986
(foto din arhiva personală)
