Am scris episodul prezent din LIFE direct pe Facebook, de pe telefon, l-am „bibilit”, l-am postat și… ia-l de unde nu-i. Probabil am apăsat aiurea pe o tastă a telefonului și l-am șters. Întîi m-am enervat. Apoi mi-am amintit că eu nu mă enervez niciodată, mai exact, că exploatez însuși motivul unei posibile enervări; și mi-am zis că:
1). Nimeni nu va afla vreodată ce text scrisesem eu și s-a șters; în fine, iată-mă singurul lui cititor de pe lumea asta;
2). Orice treabă, inclusiv scrisul, presupune un mic sacrificiu, o jertfă; eu am jertfit LIFE 57 pentru succesul viitoarei cărți;
3). Textul acela nu numai că a fost scris direct în mediul virtual, dar el constituie acum, prin ștergere, virtualitatea pură;
4). Enigma ștergerii textului (unde s-a dus el? în ce dimensiune? cum îi este acolo?) poate fi pasionantă;
5). Dacă îl scriam pe hîrtie, cum scriam pe vremuri, nu dispărea: și atunci aș mai fi venit eu cu aceste considerații post-ștergere? Nu și-ar fi avut rostul…
6). Și totuși, pe ce tastă am apăsat de s-a șters textul? Ar fi o idee să descopăr această tastă-minune și să șterg brusc, prin folosirea ei, toate volumele mediocre de pe piață;
7). Dar dacă am inventat episodul cu ștersul pentru că n-aveam un subiect, oare înseamnă că sînt scriitor?
8). Dar dacă n-am inventat episodul cu ștersul și chiar așa a fost, oare înseamnă că nu sînt scriitor?
Daniel Cristea-Enache 09.01.2019
Sunt scriitor? Sau nu?
