Somnul de după-amiază

Cea mai teribilă tortură era somnul de după-amiaza. Mi se părea atît de nedrept, de inutil și de inuman să mă bag în pat la ora 14, încît adormeam imediat, cu pumnii strînși. Unul era băgat sub pernă și făcea blestematul de somn de după-amiază destul de dulce… Uram ceea ce începea, insidios, să-mi placă. Revolta se topea în perna răcoroasă, cusută de mama cu numele meu.
Mă trezeam năuc într-un zgomot familiar, o chirăială de copii, fetițe, băieți, strigăte de la fotbal, rîsete atît de frumoase, încît, furios, mă repezeam să văd cît e ceasul. Cinci și douăzeci? Cinci? Și douăzeci?
Indignat că pierdusem atîta timp din viața mea dormind ca un bebe, aruncam cît colo odioasa pijama și-mi trăgeam ciorapii și pantalonii scurți peste genunchii cu răni în diferite faze. Mama și Tata vedeau cu privirea periferică, din sufragerie, o cometă mică traversînd apartamentul și trîntind (nu foarte tare) ușa. Balustradele de plastic ale scării de bloc deveneau, de la etajul 3 la parter, o pîrtie spiralată pe care învățasem să alunec, stînd ușor aplecat pe spate, pentru ca șortul, și nu pielea, să intre în contact cu plasticul coborîtor.
Ușa scării blocului o trînteam ceva mai tare, fiindcă eram deja om în toată firea la 6 ani și nu mă mai jucam cu fetițele elasticul. Săream un gărduleț și ajungeam în regatul copilăriei mele: la blocurile D2 și D3, cu strada dintre ele pe atunci plină de copii; și acum pustie.

(sursa foto: pinterest.co.uk)