Daniel Cristea-Enache 
Prima mea călătorie cu avionul a fost la Rio de Janeiro. Numai un inconștient și Soția lui pleacă la Rio așa cum iei tramvaiul 5 pînă la autogara Băneasa, și de-aici rata pînă la Snagov. Eram ca un miel tîmpițel. Noroc c-un asiatic de lîngă noi, care știa toate protocoalele Avionului. Mă uitam la el fascinat, dar cu coada ochiului, să nu mă ia drept un european țopîrlan și să-l fac de rîs pe Marco Polo. Tipul avea toate skill-urile la el. Și-a montat o centură care mie mi se părea pe dos, și-a reglat scaunul (eram intrigat), și-a scos pantofii (siderat), o păturică (deja mă pierduse) și a început să manevreze un dispozitiv. Parcă aveam și eu unul sub buca dreaptă, să mă uit, să nu mă uit? Mai bine să văd ce face asiaticul ăsta, zici că ditamai avionul e moșia lu’ ta-su’. Cu un tupeu incredibil a adormit. Și eu pe cine mă bazez acum? O stewardesă a început să ne povestească, în enșpe limbi, cum să-ți pui o mască pe față. Am reținut esențialul: chiar dacă progenitura se zbate pe jos, cu o limbă vînătă ieșită de-un cot printre buzele livide, tu, Adultul, trebuie să-ți pui primul masca pe față. Abia apoi te ocupi de copilaș. Nu v-ar fi rușine cu avioanele voastre, am dat să spun în slava veche în care tocmai ni se explica, amănunțit, cum e cu masca – dar n-am mai apucat. Deodată l-am văzut pe asiatic cum devine stană de piatră. O să intre în levitație, cu tot cu rîndul de scaune? Se contractase și părea un totem în ciorapi, vechi de milenii sub păturica lui.
Ignorant cum eram, am înțeles după vreun sfert de oră ce se întîmpla. Era totul OK. Zburam la mii de metri altitudine, cu doar 800 de kilometri la oră, și afară era un mizilic de minus cincizeci de grade Celsius.
