Daniel Cristea-Enache 
Cînd, la școala din Militari unde am învățat pînă în clasa a VII-a inclusiv, venea ora de sport, băieții erau în delir. De-abia suna clopoțelul la ora dinainte, că ne năpusteam pe ușă afară din clasă și alergam spre sala de sport, la vestiar, unde ne schimbam mai repede decît se schimbă pneurile la cursele de Formula I. Urma o a doua goană bezmetică spre unul dintre cele trei terenuri exterioare.
Începea definirea echipelor de fotbal. Doi „căpitani”, adică doi care erau mai bunicei la fotbal, porneau unul spre altul de la o distanță de cîțiva metri, punînd fiecare, alternativ cu cel din față, cîte o talpă de picior în prelungirea tălpii celuilalt picior. La un moment dat, o talpă a unui „căpitan” ajungea să calce talpa celuilalt „căpitan”, și cel care se pomenea cu talpa deasupra avea dreptul să aleagă primul un coechipier. Colegii se uitau la noi, la „căpitani”, cu priviri rugătoare, cum m-am uitat eu după mașini o dată, cînd am făcut autostopul. Ia-mă pe mine, îmi spuneau ochii unuia. Ba pe mine, ochii altuia. Era atîta sentiment acolo, pe terenul de țărînă, încît gîndeam pe compartimente (portarul, apărarea, atacul), ca să nu mă trezesc în echipă cu doi portari buni care se ceartă care să stea în poartă și care dintre ei, în apărare, ori cu doi pomanagii care să frece menta în careul advers.
(Un portar bun, mă gîndeam), el!
Urma alegerea celuilalt „căpitan”.
(Un fundaș ca lumea, îmi ziceam), el!
Alegea din nou „căpitanul” din față.
(Un atacant care mai și aleargă pe teren, deliberam interior), el!
Celălalt „căpitan” alegea, la rîndul lui.
Finalul definirii echipelor era de-a dreptul dramatic, fiindcă prieteni buni, cu ochii aproape în lacrimi, se uitau la noi doi, cu spectrul de a fi „rezerve” și a sta pe marginea terenului pînă se accidenta vreunul dintre jucători.
Cînd eram serioși și voiam performanță, făceam echipe cu mai puțini jucători. Cînd mila ne năpădea și o dădeam naibii de tactică, îi băgam pe toți în teren, iar dacă numărul era impar, mai pescuiam un jucător dintre cei de la alte clase care chiuleau de la ora lor și se holbau la noi.
În prima variantă, competițională, meciul era articulat conform selecției mele și ne făceam cu toții datoria în compartimentul de joc al fiecăruia.
În a doua variantă, după care sînt nostalgic, meciul era o alergătură bezmetică după minge, a unei hoarde în pantaloni scurți ridicînd un nor de praf și icnind, cînd unul ajungea la minge, de satisfacția de a „controla balonul”.
În ambele variante, cînd se marca un gol, se urla mai rău decît o făcea Sebastian Domozină, la Radio, la meciurile Universității Craiova. Autorul golului alerga în triumf pe tot terenul de țărînă, urmărit de colegi chiuind sălbatic, în timp ce jucătorii echipei adverse se culpabilizau unii pe alții și se uitau cu vădită admirație la fericitul marcator.
