Daniel Cristea-Enache 
Eram foarte mic cînd am mers în prima mea tabără. Mama trăia, deci era înainte de 1981.
Nu mai țin minte nimic din tabăra aia. Singura amintire, de o mare intensitate, este legată de minutele cînd am făcut, toată familia, autostopul; și, în continuare, de drumul fabulos cu o Dacie amărîtă, pe a cărei banchetă din spate era o cutie de carton cu niște puișori de găină. Ce cumsecade a fost șoferul să ne ia în mașină, deși eram atîția (doi adulți, doi copii), și să ne invite lîngă puii lui aurii de găină…
Scena are ceva de film rusesc, dar a fost cît se poate de adevărată. De atunci mi-a rămas întipărită în inconștient ideea că o mașină este un refugiu. Mai tîrziu, am echivalat-o cu o Arcă pe care o folosești ca să transporți (și să „salvezi”) oameni și animale.
De aceea nu-i înțeleg deloc pe șoferii mai interesați de mașina lor decît de cei ce se urcă în ea; și care își fetișizează vehiculul devenit scop în sine, „tunîndu-l”, îngrijindu-l și iubindu-l mai mult decît pe rude.
În curînd o să ajungă, aceștia, să-și mîngîie mașinile cu mai multă pasiune decît amantele.
Sigur că și eu o simpatizez pe Bombonica, Mazda mea, despre care am și scris în „Cinematograful gol” – dar ea este un vehicul care transportă o încărcătură umană prețioasă, nu o iubită sau o soră a mea.
În fine: cît de curat poate să fie pe o Arcă?
E întrebarea pe care mi-o pun de fiecare dată cînd văd cît de murdară a devenit Bombonica „pe exterior” și „pe interior”. Aștept să ajung la Araratul spălătoriei auto. Voi ajunge.
