O amintire cu Regele Mihai

Cred că era în 2004.
Fundația Culturală Română, la a cărei Editură lucram (datorită regretatului Augustin Buzura), a acordat niște premii la Ateneu. Au fost prezente multe mărimi politice de atunci. După ceremonie, a avut loc un cocktail, cu măsuțe din acelea rotunde, în jurul cărora se stă în picioare.
La o astfel de masă l-am văzut de aproape pe Regele Mihai.
Era singur și aș fi avut ocazia să mă „bag în seamă”: cu politețea lui de monarh, mi-ar fi întins mîna și mi-ar fi ascultat cuvintele.
Dar cum nu-mi place să mă bag în seamă și cum respect clipele în care un om e cu el însuși, l-am admirat și am luat-o în altă direcție.
Era înalt, slab, cu o figură de mare distincție, clăpăug (am o simpatie deosebită pentru clăpăugi; și eu sînt unul), iar hainele stăteau pe el ca pe un actor britanic.
Regele Mihai mi s-a părut singur nu numai la propriu, ci și la figurat. A fost un om care a văzut Istoria în față, care a făcut Istorie; și care radia măreție și simplitate.