Daniel Cristea-Enache 
Cînd, prin 2007, Nașa, care se ducea să stea verile la Snagov și să-și ude în fiecare zi roșiile din curte, mi-a spus că un teren al nostru a ajuns la mare preț și ar trebui să-l vindem, am spus, hotărît: nu.
Critic romantic, eram marcat de „glasul pămîntului” din Ion și de scena în care Ion al Glanetașului sărută glia. Cum să vînd pămîntul strămoșilor? Doamne ferește!
Cînd Nașa mi-a spus prețul, romantismul meu s-a făcut mic, a băgat coada între picioare și a luat-o la goană schelălăind. În locul lui a venit, operativ, realismul.
Cei care au cumpărat au fost niște investitori israelieni, și cu unul dintre ei m-am întîlnit la notariat, cînd am semnat actele. A fost impecabil, mai corect decît o grămadă de români cu care am avut de-a face în viață. Cînd ne-am despărțit, la Piața Romană, i-am spus că mă duc la un simpozion despre un scriitor evreu de limbă română. Omul de business care mă îmbogățise n-auzise pînă atunci de Mihail Sebastian. A aflat despre el de la un critic literar bucureștean.
Nu-i romantic, pînă la urmă?
