Cafea și ness, am început să beau abia după Revoluție. Înainte eram prea mic (aveam 15 ani în 1989) și, oricum, nu se mai găsea cafea decît „pe sub mînă” sau „pe sub tejghea” sau „cu PCR: pile – cunoștințe – relații”, PCR fiind, evident, o trimitere către Partidul Comunist Român.
Îmi amintesc însă mirosul înnebunitor de cafea proaspăt măcinată care mă învăluia dintr-un magazin de la Piața Gorjului: cu Mama de mînă, mergeam acolo uneori. Probabil că pînă în 1981 se găsea cafea la noi. În anii următori, nu mai „prindeai” decît „nechezol”, despre care oamenii mari spuneau că e de nebăut.
Oamenii aceștia mari erau cu tabietul ăsta al cafelei. Cei și mai în vîrstă, din generația bunicilor, aveau altă plăcere: să mănînce după-amiaza puțină dulceață și să bea un pahar cu apă rece. O variantă era să pună un compot destul de concentrat, dintr-o sticlă ținută-n cămară, într-un pahar cu apă. După dulceața bătrînilor nu mă omoram, fiindcă mi se părea prea dulce, dar compotul lor cu apă era grozav. Adeseori, făceam figură de copil cuminte pentru ca vecinii să mă invite la un compot. Sau poate chiar eram cuminte; și-mi binemeritam, după atîta fotbal, răsplata aromată și răcoritoare.
Între timp am devenit și eu „cafegiu”; iar dacă un copil ar veni să-mi ceară un compot, i-aș spune: cu plăcere ți-aș da, dar deocamdată n-am. Așteaptă și tu să-mbătrînesc.
Daniel Cristea-Enache 20.01.2019
Mirosul înnebunitor de cafea proaspăt măcinată
