Lumina copilăriei mele am crezut-o pierdută pentru totdeauna; dar am găsit-o în anii din urmă, în străinătate, mai întîi lîngă Oostende, în Belgia, la Marea Nordului, în vara lui 2016, apoi la Stockholm, în vara următoare.
La Marea Nordului, pînă pe la ora 23.00 nu se întuneca, iar dimineața devreme, la prima oră, te inunda o lumină pură și strălucitoare, exact ca aceea din anii primei mele copilării. Aerul era curat, iar marea sclipea; totul se vedea atît de bine, de clar, de distinct, de conturat, încît oamenii și magazinele din jur, plaja și faleza, felinarele și băncile păreau desenate cu o pensulă fină.
La Stockholm am stat, prin sistemul Airbnb, în casa unei familii suedeze, și aproape totul îmi aducea aminte de vechea noastră bucătărie, modestă, din blocul din Militari, de dormitorul părinților, de unde la cutremurul din 1977 l-am văzut pe Tata venind prin holul ce se clătina ca un vapor, de sufrageria cu un ficus, cu fotoliul pe care mă făceam covrig ca motanul Tiggy și mă culcam, ba chiar și de baia cu o cadă scurtă și îngustă, în care cînd eram mic mă lăfăiam, iar acum n-aș mai încăpea decît stînd în fund. Suedia „vintage”, cu modestia ei necontrafăcută, cu sticlele și paharele aproape identice cu cele din care beam eu apă cînd veneam transpirat și murdar de la fotbal, cu chiuveta fără sclipici, frigiderul fără „fițe”, cu masa și scaunele din jurul ei făcute cinstit pentru o familie cinstită, m-a teleportat în copilăria mea și m-a făcut fericit.
Călătorind în spațiu am călătorit în timp, și m-am simțit, în aceste două vacanțe în Nord, frate cu copiii noștri, nu tată al lor.
Daniel Cristea-Enache 16.12.2018
Lumina copilăriei mele
