Daniel Cristea-Enache 
Fiindcă niciodată nu mi-a fost frică de nimic (cred că m-am născut fără organul fricii), curînd după ce am învățat să joc table, cîștigam partide în serie.
Au rămas legendare meciurile mele de la Snagov cu Valeriu, jucător foarte bun, dar în același format al prudenței. Odată, blîndul Valeriu s-a enervat atît de tare de tactica mea „nebunească”, încît a luat tabla cu totul și a dat-o de un stîlp coșcovit al terasei. Apoi am cumpărat alte table și a continuat înfruntarea între echilibru și dezechilibrare, între prudență și atac susținut, între frica de a nu fi „scos” și dezinteresul pentru acest aspect.
Nu voi face efortul de a explica celor care nu cunosc regulile jocului de table în ce consta dezechilibrarea jocului. Suficient să spun că tablele nu sînt un joc de noroc, cum cred mulți, ci unul de strategii complexe, cu variabila zarului.
Dacă nu dai 1, în curînd ești marț, prietene. Dacă dai, scapi cu o linie. Dar de fugit, fugi spre mine, fiindcă eu sînt la tine.
Q.E.D.
