Daniel Cristea-Enache 
Programul de „odihnă” al „locatarilor”, de la 14 la 17, era de neînțeles. Noi, copiii, nu eram „locatari” ai blocului D4? Iar părinții noștri, care veneau de la serviciu pe la 16, 16.30, cum se „odihneau” de vreme ce erau plecați?
Era în mod clar un program făcut să ne încurce socotelile; croit împotriva noastră. Azi aș spune: „licitație cu dedicație”.
De aceea ne-am adaptat la durele condiții ale vieții de partizan. Ieșeam fix la 14 afară, ca o formă subtilă de protest, și începeam să ne jucăm „silențios”. O bătaie „mută” a fost ceva foarte amuzant, dar apoi am văzut că ideea îi venise înainte lui Chaplin.
La 17 fix, începeam să urlăm ca din gură de șarpe, făcînd să apară la geamurile blocului figuri de mame ori bunici îngrijorate.
– Mămică, ai pățit ceva? (căci fiecare oiță recunoaște behăitul mieluțului său)
– A-nceput programul de joacă, răspundea mielul sarcastic, mămica retrăgîndu-se în „vastele apartamente”, iar noi simțindu-ne răzbunați și puși pe trăit.
