Daniel Cristea-Enache 
Cînd ești june asistent universitar, ești foarte pătruns de misia evaluării; în orice caz, mai pătruns decît profesorul care ține cursul. Așa eram și eu: țineam situația exactă a studenților care avuseseră „activitate” la seminar și pledam pentru aplicarea uneori infinitezimală a dreptății. Domnule Profesor, spuneam, nu merită 9, merită 7, nu vedeți ce a putut să scrie aici?… Hai să-i dăm 9, îmi replica invariabil Profesorul (sau Profesoara).
De ani buni, conferențiar fiind, am trecut în tabăra cealaltă, a celor îngăduitori. Numai virgula între subiect și predicat mă mai scoate din minți ca pe vremuri; în rest, sînt Zen. Unde asistenta sau asistentul vede 6, eu văd 8, cu medie finală 7, 7.5 rotunjit în 8.
Totuși, nu voi egala niciodată performanța în materie a lui Dan Horia Mazilu, care dădea nota maximă cu dărnicia unui nabab, sau a lui Al. Piru, care nu depuncta nimic. Se zice că la un examen o studentă, pur și simplu, n-a deschis gura, iar Piru i-a spus după cîteva minute de tăcere-ndesată: „Bine, nota 9”.
Asistentul, tînăr și justițiar, a explodat de față cu studenta examinată: „Dar bine, Domnule Profesor, nu vedeți că n-a zis nimic?!?”
La care prea-blîndul Piru i-a dat replica: „Dar ce, dragă, a spus ceva greșit?”
