Dacă Dumnezeu există, Tata n-a murit de tot

Într-o zi, lui Tata i s-a umflat rău abdomenul și s-a dus la spital. Diagnosticul („cancer”) a apărut curînd; l-am aflat pînă și eu, mezinul. Lunile care au urmat au fost teribile, cu promisiuni mincinoase de vindecare făcute de un medic care pusese ochii pe aparatul nostru video (l-a căpătat) și cu Tata tot mai slab, mai alb la față, mai cadaveric. Nu făcuse încă 40 de ani.
Atunci am început să mă rog. În fiecare seară, înainte de culcare, spuneam o „rugăciune” proprie, ușor-stupidă (deh, n-aveam decît 13 ani) care începe cu „Mulțumescu-ți Ție, Doamne…” și se termină, după patru strofe, cu „Și-atunci zic și eu fericit Amin”; plus „Tatăl nostru”. Mă rugam să nu moară Tata, ba chiar îi argumentam lui Dumnezeu de ce n-ar trebui să moară și îi făceam promisiuni solemne că, dacă nu moare, eu voi face așa și pe dincolo…
A murit.
După episoade din acestea mulți devin atei; dar eu am devenit, curios, credincios. Poate că tot dintr-un argument rațional. Dacă Dumnezeu nu există, atunci Tata a murit de tot. Dacă Dumnezeu există, Tata n-a murit de tot.
Mă rog și azi Dumnezeului meu, cu ambele rugăciuni, cea ușor-ineptă compusă de mine la 13 ani; și „Tatăl nostru”.

(foto din arhiva personală)