Ce era cu Tata?

Fiind mic (aveam pe atunci trei ani, mama încă trăia), în acea seară de martie dormeam cu fratele meu în patul părinților noștri. Patul conjugal, care mai tîrziu avea să fie așezat paralel cu ușa, era deocamdată perpendicular pe ea – astfel că, dacă ușa de la dormitor era deschisă, puteai vedea holul care mi se părea foarte lung. Era luuung. Acum e un biet hol, un holișor.
M-am ridicat deodată în capul oaselor și l-am văzut, pe holul luuung, pe Tata. Venea spre noi, dar într-un chip foarte ciudat. Se rezema ba de un perete, ba de altul, neputîndu-se ține pe picioare. N-am fost în viața mea pe un vas în tangaj, în furtună, dar nici o furtună nu va fi – ever – mai înspăimîntătoare decît imaginea aceea mișcată pe care nu puteam nicicum s-o înțeleg. Ce era cu Tata? De ce venea spre noi lovindu-se de pereți și strigînd niște cuvinte mute? Visam?
Ne-a luat în brațe, Tata, și ne-am trezit afară, în fața blocului, alături de o grămadă de oameni mari și copii. Apoi s-a rupt filmul.
E una dintre cele mai intense amintiri ale mele cu Tata, alergînd neputincios și viteaz prin holul luuung spre copiii lui, în oribilul cutremur din București, 1977.

(sursa foto: gandul.info)