Daniel Cristea-EnacheDaniel Cristea-Enache
29.08.2018

Carieră scurtă de antrenor

Nu mai puțin de patru terenuri de fotbal erau în curtea școlii noastre de cartier, din Militari, unde am învățat pînă în clasa a VII-a inclusiv. Primul era între cele două brațe ale marelui U pe care îl făcea clădirea școlii. Aici erau totuși cam multe fete care traversau terenul în timpul meciurilor, enervîndu-ne și obligîndu-ne la driblinguri suplimentare. Cînd apărea cîte o fată, senină si aeriană, tocmai în mijlocul unei faze aprinse de joc, ți-era teamă să șutezi, fiindcă îi puteai da cu mingea-n codițe. Atunci schimbam „partea”, dînd o pasă laterală pentru un coechipier de pe banda cealaltă. Pînă trecea fetița.
Al doilea teren era în spate, gard în gard cu un cămin de bătrîni, și mi se părea uriaș, pe atunci. Cînd porneam în atac din apărare, precum Costică Ștefănescu de la Craiova, careul advers era atîîîîît de departe, încît aveam timp și de meditații filozofice. Mai apărea cîte un adversar care trebuia driblat, dar în rest mă puteam gîndi la multe lucruri. Colegii cerșeau pase; degeaba! Solitarul (eu sau altul) alerga de-a-n boulea, cu mingea la picior, pînă trăgea alături de poartă și-l înjura toată echipa lui, în cor. Cam asta era strategia de joc.
Într-o zi m-am plictisit de atîta drum și am devenit „antrenor”. Am ieșit pe marginea terenului și am început să dau indicații prețioase colegilor. Cariera de antrenor mi-a fost frîntă de un șmecher dintr-o clasă mai mare, al cărui strigăt a plutit pe deasupra terenului vast și-al căminului de bătrîni: „Uite-l pe-ăsta, zici că-i Jupp Derwall de la Galatasaray, în cur să-l ai!”.
Ce era să fac? Am reintrat în joc, precum Iordănescu, mai tîrziu, în finala de la Sevilla, și am început să alerg iar către poarta adversă, făcînd ureche surdă, ca un fotbalist consacrat din Militari, la colegii care cerșeau pase laterale.

(sursa foto: ziaruldeiasi.ro)