Azi ne-am sculat devreme, fiindcă avionul decola de la Stuttgart pe la 9. În jur era un întuneric cețos, cu o geană de lumină, și o ploaie ușoară făcea mașina să sclipească stins. Am pornit spre aeroport și în jur nu era țipenie de om. Nemții, cînd dorm, dorm – ne-am amuzat, puțin invidioși fiindcă și așternutul nostru era atît de cald… Un rapper american ne-a înviorat și melancolizat,cu „Runaway”-ul lui. În jur se crea perspectivă: dincolo de șoseaua perfectă, care fîșîia sub roțile mașinii, se vedeau, tot mai departe, cîmpuri albe, cu zăpadă netopită-n martie. Germania ni se arăta în frumusețea ei sobră și cinstită. Nici o șmecherie aici: zăpada curată e zăpadă curată, mașina lucește și sclipește, iar soarele ăsta uriaș, care tocmai a apărut după o curbă, e chiar Soarele care ne încălzește pe toți. Fețele noastre radiau fericire.
La aeroport, primii oameni întîlniți în cale au fost doi români, care ne-au tăiat romantismul.
– Ce frig e, băga-mi-aș…, se confesa sugrumat-șoptit unul dintre ei, cu un șuierat de reptilă tînjind și ea după soare.
Daniel Cristea-Enache 27.06.2018
Când ne-au tăiat romantismul
