Daniel Cristea-Enache 
Când eram mic, prin clasa a II-a, după ce am spus de vreo două-trei ori în conversațiile celor mari „bine, dar”, aceștia m-au suspectat de inteligență și m-au încurajat să-mi exercit spiritul disociativ. Însă când lumea așteaptă de la tine să spui „bine, dar” și să continui cu ceva deștept, nu iese decât rareori…
Am spus o dată la o masă „bine, dar” din reflex, și mi-am dat seama imediat că habar n-am ce să mai zic, așa că am continuat cu o întâmplare de la școală din ziua aia. Adulții m-au ascultat cu interes prefăcut, iar apoi au revenit la discuțiile lor plictisitoare despre cărți și filme, din care nu înțelegeam o iotă. Disecau la infinit o scenă din nu știu ce film rusesc de artă pe care nu-l văzusem, eu fiind fan „Rambo” pe atunci.
Bine, dar ce voiam să zic?
Voiam să zic că pentru orice eventuală calitate a mea pot găsi cel puțin un defect asociat cu ea, o hibă, o lacună, o limită, a mess.
Sunt generos, e adevărat. Bine, dar n-am muncit niciodată cu brațele, n-am prestat muncă grea, fizică, nu cunosc valoarea bănuțului muncit cu sudoarea frunții.
Sunt bun, OK. Bine, dar m-am făcut critic literar și am produs suferință unor autori pe care i-am criticat. Odată am criticat cartea unuia și el a murit după o săptămână. M-am simțit ultimul om.
Sunt empatic, atent la oameni. Bine, dar e timpul să recunosc că unii pisălogi mă plictisesc îngrozitor și nimic, dar absolut nimic din ce vor ei să-mi spună nu mă interesează. Pe telefon am niște contacte la care am scris: Idiot 1, Idiot 2, Idiot 3, până la Idiot 6. Așa se comportă un om atent la semenii săi? Halal empatie.
Mi-am făcut, de bine-de rău, o carieră și am muncit mult pentru asta. Bine, dar de 9 (nouă) ani am tărăgănat să-mi iau abilitarea, pierzând în schimb sute de ore să mă joc ca un tembel la Age of Empires, să fac recorduri. Cu astea mă fălesc eu în loc de abilitare luată: cu recorduri la Age of Empires. Aici, dialectic, inconștientul din mine adaugă: bine, dar chiar e greu să faci record la AOE, luptând cu computerul pe nivelul Hardest.
Am făcut multe fapte bune, de acord. Bine, dar de câte ori m-am lăudat cu ele? De câte ori am fost în linia unei personalizate „virtue signaling”, făcându-mi imagine cu ceea ce trebuia să rămână între mine, beneficiarul faptei mele bune și Dumnezeu?
Scriu mulțumitor. Bine, dar alții scriu sclipitor. Citesc destul de mult. Bine, dar alții citesc și mai mult. Sunt uneori simpatic. Bine, dar alteori sunt extrem de antipatic. Sunt modest. Bine, dar unii mă consideră arogant. Sunt demofil. Bine, dar mă laud cu strămoșii mei nobili, de parcă aș avea eu vreun merit că au fost ei nobili. Sunt de dreapta. Bine, dar sunt și de stânga. Sunt conservator. Bine, dar sunt și politically correct. Nu sunt snob. Bine, dar când cineva nu folosește „pe” la acuzativ mă uit la el sau la ea ca la un criminal al limbii române. Really, asta ar trebui să mă intereseze la un om, dacă folosește nenorocita aia de prepoziție, sau dacă e un om bun? Am slăbit printr-un efort de voință. Bine, dar apoi m-am îngrășat la loc. Sunt milos. Bine, dar când i-am criticat cartea omului care a murit după o săptămână, unde era mila mea?
Unii zic că am multe calități. Bine, dar eu spun că am și mai multe defecte; și am pretenția că mă cunosc puțin mai în profunzime decât cei care mă laudă. Nu că cei care mă înjură vârtos m-ar cunoaște mai bine decât cei care mă laudă deșănțat. Orice ar afirma despre mine, și unii, și alții, eu voi spune „bine, dar” și voi demonstra contrariul.
Acum sper că sunteți mulțumiți, adulți minunați din copilăria mea, de felul în care am folosit „bine, dar”. Vă puteți întoarce la disecarea scenei din filmul rusesc de artă, acolo în Rai, unde e atâta timp, atâta timp, că orele din „Rubliov” trec prea repede.
