Daniel Cristea-Enache 
La noi acasă este o controversă ce degenerează uneori seara târziu, când fetele sunt obosite, în acuze reciproce de tipul: „ia-ți motanul și du-te!”, respectiv: „așa faci mereu cu tot ceea ce prețuiesc eu”.
Ați recunoscut postura Mamei, respectiv a Fiicei, cu sistemul propriu de valorizare și cu skill-urile specifice.
Mama e directă, folosește un ton sec, ușor arogant, excedată fiind de multitudinea problemelor ce o înconjoară.
Fiica, adolescentă, este specialistă în autovictimizare și uneori o suspectez că vrea să dea la Actorie. „Nimeni nu mă înțelege”, spune ea cu o voce de tragediană în living, urcând apoi cu motanul în brațe pe scări, printre spectatorii de la Național care asistă înmărmuriți la autenticitatea disperării ei.
Dar de unde atâta sfadă?
Tiggy ar putea — e drept — să stea oriunde în casă, dar el a ales să stea fix pe spătarul, sau cum îi zice, canapelei din living, turtindu-l într-un mod vizibil. Este ceva lat și moale și plăcut acolo. Uneori îmi întind și eu un picior, provocând Soției o furie neputincioasă de parcă aș fi pângărit Taina Tainelor. Come on, e doar o canapea, chiar nu văd logica interdicțiilor asociate cu ea. Eu n-am voie să întind piciorul stâng în locul acela moale și plăcut, bietul Tiggy n-are voie să stea covrig acolo, cine știe unde ajungem dacă vom continua așa… Dacă vine la noi acasă Papa Francisc, o să-l invităm să stea pe un scaun în bucătărie? Nici el n-ar avea voie să-și întindă omenește coatele în locul cel plăcut?
Împotriva acestor argumente, Soția înșiră perne acolo, cu un sadism rar întâlnit. Bietul Tiggy vine și el să se facă covrig colo-șa, dar dă peste niște perne de culori diferite și se uită la mine cu o privire atât de sfâșietoare, încât dau imediat pernele jos, îmi întind și eu piciorul stâng cu ocazia asta, și îi ofer motanului libertatea de a moțăi unde vrea el.
Uneori, deși se spune că pisicile n-au suflet, Tiggy îmi mulțumește venind pe pieptul meu, torcând și frecându-mă cu lăbuțele. Așa mi-a făcut praf un pulover și o bluză, dar ce este mai important în viață: dragostea unui motan? sau un pulover și o bluză? Ei?
Ca să alegem cea mai bună strategie de rezolvare a acestei situații (are voie Tiggy acolo? n-are voie?), am propus azi să votăm toți 4 (Fiul, din diaspora, online). Iar în caz de egalitate, să tragem la sorți.
Eu îmi prezint programul electoral și apoi sloganul.
Stimați votanți, în parcurile englezești, în care ne-am plimbat la Londra, pe lângă aleile „clasice”, sunt îngăduite și potecile, făcute cu pasul omului. Se consideră că dacă merg oamenii pe-acolo, or fi bune. Drumurile sunt pentru oameni, nu oamenii pentru drumuri.
În schimb, în parcurile franțuzești, în care ne-am plimbat la Paris și nu mai știu pe unde, voința de geometrie înăbușă libertatea de a o lua pe unde vrei. Bun nu este drumul pe care-l vrei tu, ci drumul din capul peisagistului.
Noi ce model să adoptăm, stimați votanți? Are oare dreptul Tiggy să stea în locul moale și plăcut de pe canapea, turtindu-l? Sau el trebuie să stea unde vor unii (subliniez, unii) dintre noi să stea?
De unde această ambiție a unora dintre noi de a organiza viața unui motan, de a strivi cu perne colorate bucuria lui, de a-i înăbuși drepturile individuale, de a-l face să gândească nu ca el, ci ca noi?
RIGHTS FOR CATS!
Bro, ai votul meu și cu nițel noroc o să intrăm în turul doi.
