Lupta de a deveni om

Există meseria de om? Câţi dintre oameni şi-au pus întrebarea aceasta fără a fi profesionişti ai interogaţiei? Alexandre Jollien, într-un eseu de o densitate rară, Le métier d’homme, face radiografia existenţei personale în construirea umanităţii. Apărută în 2002, într-o primă ediţie la editura pariziană Seuil, cartea pare o urmare firească a celei anterioare, premiate de Academia Franceză în 1999, L’éloge de la faiblesse .

Michel Onfray, semnatarul prefeţei, consideră autobiografia existențială jollienească, un imn închinat eului. Născut pentru a fi condamnat marginalităţii şi singurătăţii, eul „acestui hoţ de foc” (Onfray, p. 8) provoacă şi se autoprovoacă. Porneşte în construirea unei umanităţi personale, învaţă meseria de om: Alexandre Jollien este născut handicapat.

Realul capătă consistenţă sub ochiul scrutător al unui om care învaţă să fie om. Onfray vorbeşte de tandreţe, morală şi umanitate în acest demers personal al lui Jollien. Tandreţe pentru că autorul nu celebrează revolta nedreptăţitului deoarece o preferă pe cea a micilor bucurii, a victoriei cotidiene. Morală, deoarece din propria experienţă autorul construieşte un sistem care propune şi se propune: alteritatea este cuvântul de ordine. Umanitate, deoarece a fi om presupune afectivitate, nevoia de celălalt, socialitate cu orice preţ, recunoaşterea propriilor limite. A învăţa meseria de om înseamnă a învăţa că fiecare individ are limite. Naturale sau sociale. Depăşirea acestora este căderea în barbarie. Naturală sau socială. Deci, carnală sau antropologică.

Confesiune augustiniană? Onfray în Prefaţa cărţii crede că experienţa şi simţul detaliului aduc un plus de forţă scriiturii în sens augustinian. Se poate merge mai departe la acest nivel, căci Jollien are ştiinţa unei memorabile stăpâniri a materiei. Dublă materie: învaţă să-şi coordoneze corpul, deci va învăţa, ceea ce se simte în fiece rând al lucrării, să-şi stăpânească materia ce-i constituie ştiinţa. Drumul lung de la handicapatul din naştere la filosoful curajos, cu temerile şi bucuriile recurente, aceasta este radiografia curajului de a învăţa devenirea întru om: „În această căutare iniţiatică, experienţa marginalităţii poate deschide un fel de poartă unică spre condiţia noastră.” (p.14).

Tot augustiniană pare şi găsirea sensului prin întâlnirea unui capelan. Aflat în ultimele momente ale existenţei sale, se produce marea întâlnire pentru predarea ştafetei. Capelanul muribund îl va învăţa pe adolescentul handicapat din internat cum să-şi construiască sensurile lumii pentru a o putea stăpâni. Periplul cel lung începe, două fragilităţi îşi dau mâna pentru a construi puterea sensurilor lumii: „ A pleca la întâlnirea cu cel slab pentru a făuri o stare de spirit capabilă să asume totalitatea existenţei…” (p. 14).

Privirea construieşte, solidaritatea întăreşte. Marc Aureliu, citat de Jollien, pare nu numai ajuns din marea experienţă de înţelepciune a lumii, ci şi marele său prieten, alături de Socrate, sau Pascal. Prezenţa celuilalt construieşte omul (Marc Aureliu), deşi puterea stă în sine, în propria cunoaştere, iar nu în Montaigne, aşa cum se confesa Pascal, reconfortându-l în plan referenţial pe Jollien în drumul propriei construcţii. Cazurile speciale ne dau lecţii. O conservă de ravioli se încăpăţânează să nu se deschidă la toate insistenţele lui Jollien. Ea-l va învăţa că avem nevoie de celălalt, chiar dacă acesta ne poate ajuta doar să deschidem o banală conservă. Ne construim sub privirea celuilalt, având nevoie de afectivitatea lui. Autonomia omului modern ? Teză dragă societăţii, autonomia ne condamnă la singurătate. Jollien are curajul să recunoască faptul că avem nevoie de ceilalţi sau, cum ar fi spus Fericitul Augustin, susţinând că celălalt ne revelează „natura” (p. 71), invitându-ne „să devenim” ceea ce suntem. Ca şi marele teolog (mama lui, Monica, este recunoscută pentru influenţa binefăcătoare), Jollien are o relaţie specială cu cea care-i dăduse viață, dar de această dată parcă drama este mai prezentă: „Fiece clipă cu mama poartă pentru totdeauna pecetea unei absenţe foarte apropiate.” (p. 14)

Moralist? Nu. El doar notează stări ale conştiinţei şi ale corpului cu referinţe la gânditori dintre care se distinge Nietzsche. Nietzschean, aşa cum susţine Onfray? În mare măsură, prin celebrarea bucuriei micilor victorii ale omului asupra naturii. Natura este, mai întâi corpul, iar mai apoi, societatea. Aceasta presupune marginalizarea celuilalt, a diferitului, deoarece pune etichete fără să facă efortul de a cunoaşte. Capitolul al şaselea îi este consacrat „Aproapelui ce mă vrea diferit”.

Propedeutica propusă de Jollien se fondează pe experienţa personală, pe suferinţă. Meseria de a fi om se construieşte pe ruine : „O personalitate nu-şi găseşte chintesenţa decât în virtuozitatea pe care o desfăşoară pentru a depăşi răul.” (p. 39). Eul se caută şi se formează cotidian şi clipă de clipă. Rana deschisă, răutatea gratuită şi privirea celuilalt pot zdrobi şi ultimele resurse ale rezistenţei. Etapele construcţiei personale trebuie să pornească de la „precaritatea corpului”, de la fragilitate, pentru a defini sensul a ceea ce Jollien numeşte „soul building” (p. 27).

Din cele şapte mici capitole pot fi relevate două scene memorabile. Prima, cea a duminicii în care Jollien se desparte de familie pentru a lua trenul ce-l conducea în internatul în care-şi petrecea săptămâna: „Iată ceea ce dictează întâlnirea timpurie cu izolarea şi singurătatea: trebuie ca această experienţă să servească la ceva. La luptă! Trebuie să mă bucur de viaţă, dacă nu, sunt pierdut. Dar cum, cum să fac?” (p. 17). Propriile interogaţii vor fi primul pas spre meseria de om.

A doua scenă revelează cruzimea sorţii căreia îi este destinat diferitul, oricare ar fi el. Pe bulevardul comercial parizian Rennes, Jollien încearcă să ia un taxi. Niciunul nu opreşte: teamă, batjocură, neîncredere, iată doar câteva dintre sentimentele posibile ale taximetriştilor a căror trecere i-ar descuraja pe mulţi. Soluţia lui Jollien demonstrează că a învăţat meseria de a fi om, într-o societatea ce se fondează pe capital. Imediat ce flutură o bancnotă, un taximetrist opreşte. O stranie conversaţie începe, iar umorul lui Jollien rezolvă o situaţie dramatică. Aflând că pasagerul studiază filosofia – Alexandre Jollien este filosof cu diplomă universitară! – taximetristul se metamorfozează: „În zece minute, privirea celuilalt îmi încredinţase statutul de debil, apoi acela, mai spinos … de consilier conjugal”. Umorul este singura salvare, eliberarea de privirea ce răneşte este obligatorie, deoarece „afişarea unui stoicism complet” (p.85) nu este o soluţie.

În imagine, Alexandre Jollien

Construit pe un şir de opoziţii fondate pe realitatea şi experienţa unui eu zglobiu aflat într-un corp greu de stăpânit, eseul lui Jollien este un imn consacrat bucuriei de a fi om. Laitmotivul cărţii este de fapt enunţat în Cuvântul înainte: „Nu ne naştem oameni, ci devenim oameni” (Erasmus din Rotterdam). Radiografie suprastoică a unei condiţii fragile, cea a fiecăruia dintre oameni, Meseria de om este departe de mizerabilismul falselor probleme. Spleen-ul lui Baudelaire nu-şi are loc în această confesiune. Din contră, notând experienţele trăite, Jollien depăşeşte descurajarea, rănile deschise, deci vizibile, şi se ataşează unei „ştiinţe vesele” (Nietzsche este unul dintre preferaţii lui) ce are drept instrument propedeutic râsul. Vivement Bergson! A râde este prima etapă a meseriei de om. Dificil demers personal, meseria presupune o învăţare continuă. Suntem ceea ce fiecare dintre noi cere cu ardoare, iar un citat din opera lui Paul Valery pare că susţine edificiul cotidian al căutării de sine a lui Jollien: „Valorez ceea ce vreau.” (p. 90).

Dispunând de „o autentică pupilă de filosof”(Onfray, p. 9), Alexandre Jollien parcurge un drum al abisurilor pentru a ajunge, cu paşi măsuraţi şi nesiguri, în acel vârf al creaţiei: omul. Celebrarea acestuia este nu numai celebrarea propriei existenţe, ci şi a fiecăruia dintre cei ce l-au învăţat meseria de om, cei cărora nu uită să le mulţumească. Un prim şi ultim mare gest al unui om ce-şi recunoaşte unicitatea în unitatea cu ceilalţi ce l-au ajutat „cu o discretă insistenţă să se lanseze în singulara aventură a meseriei de om.” (p. 10).

Alexandre Jollien, Le métier d’homme, Editions du Seuil, Paris, 2002, 92 p.

Foto cover: Andi Spot