Înaintea timpului pierdut

Marcel Proust (10 iulie 1871 – 18 noiembrie 1922) trăieşte în memoria literaturii mai ales prin fresca lumii sale şi a unor vremuri personale, În căutarea timpului pierdut. Modelul serial romanesc este brevetul său din cel puţin câteva puncte de vedere. În primul rând, o notare în detaliu a stărilor personale asupra lumii, deoarece lumea lui Proust nu pare decât rareori lumea celorlalţi, prin senzaţiile pe care acesta le surprinde. Apoi, universul său este populat de personaje, locuri şi situaţii care, de multe ori, prin aerul acela comun şi extraordinar în acelaşi timp, într-un sistem de opoziţie bine dozat, pare că oferă o altă stăpânire a timpului pe care muritorii o înţeleg mai greu. De asemenea, memorabilul proustian se prezintă, pentru posteritate de altfel, cu un simţ al firescului pe care, dacă îl avem şi noi, nu am reuşit să-l suprindem şi să-l redăm în maniera lui Proust. Dar timpul pierdut al lui Proust, dincolo de faimoasa madeleină, de bunică şi săptămânile întregi petrecute în spaţiul personal, fără contactul fizic cu realul zdrobitor, căci obositor, este o acumulare anterioară.

Tocmai de acest tip de acumulare este vorba în cronicile lui Proust apărute la Gallimard în 2015 : Chroniques. Carnet de notiţe, articole, opinii şi surprinderi ale unei lumi pariziene cu toate diferenţele sale concludente, Cronicile sunt mărturiile participării lui Proust la lumea pe care o iubea urând-o pentru că nu putea nici să o viziteze după puterea inimii, nici să o personalizeze în totalitate. Viziunea lui este un oximoron dintre cele mai reuşite. Proust se mulţumeşte să scrie şi să tot scrie, surprinzând între 1892 şi 1912 momente şi portrete esenţializate. Între cele două secole, timp de douăzeci de ani, Proust îşi exersează mâna pregătind În căutarea timpului pierdut prin ludice sau memorabile pagini despre un Balzac sau un Baudelaire, despre un salon parizian sau un aspect mai puţin vizibil din acea lume ce le era accesibilă doar unor iniţiaţi. Gallimard îi publica aceste Cronici încă din 1927 prin grija fraţilor Gaston şi Robert Gallimard, ceea ce era deja un semn că lucrarea proustiană nu era un simplu inventar al lumii sale, ci o veritabilă operă ce trebuia să înfrunte secolele. Se ştie, de altfel, cât de exigenţi erau fraţii Gallimard: nimic nu scăpa ochiului lor vigilent, iar originalitatea nu era singura condiţie a publicării unui autor.

Dar cum scrie Proust cronici? În primul rând, este de recunoscut modul proustian de grupare a secvenţelor, Cronicile fiind citite pe secţiuni: nouă cronici în Saloanele, Viaţa Parisului, şase cronici în Peisaje şi reflecţii, şapte cronici în Note şi amintiri, patru cronici în Critică literară. Scenele sunt redate cronologic, iar din ultima secţiune, două cronici le sunt dedicate unor personaje memorabile: Gustave Flaubert şi Charles Baudelaire. De asemenea, el citează din Saint-Simon, din Balzac, Hugo, Stendhal, precum şi din alţi autori, clasici sau minori, semn că un Proust nu se naşte din neantul literaturii, ci se hrăneşte dintr-o tradiţie specifică Franţei literare fin de siècle. Din Baudelaire, Proust reţine Booz endormi, poem fără de egal, aşa cum transpare din aceste rânduri: „ Un âge entier de l’histoire et de la géologie s’y développe avec une ampleur que rien ne contracte et n’arrête, depuis

– La Terre encor mouillée et molle du Déluge jusqu’à Jésus-Christ :

– En bas un roi chantait, en haut mourait un Dieu.” (p. 177).

Apoi, frazele, paragrafele, modulaţiile, pasiunile proustiene şi stilul maturităţii auctoriale sunt deja recognoscibile în Cronici, deşi posteritatea le cunoaşte din În căutarea timpului pierdut. Încă de atunci, stilul lui Proust era prezent în surprinderea esenţialului, uneori sub semnul comicului. O mostră: imaginând într-o cronică din 1903 un început de nuvelă în maniera lui Balzac, Proust îşi permite o notă de umor. Balzac ar mai fi scris un roman, dar nu ar fi putut publica în Le Figaro. Pe de altă parte, majoritatea acestor cronici au fost publicate de Marcel Proust, pentru prima dată, în Le Figaro. Un Proust maliţios?

Anna de Noailles beneficiază de un portret ditirambic. Dincolo de prietenia faimoasă dintre cei doi, ea rămâne una dintre personalităţile româneşti cu impactul cel mai vizibil în lumea franceză a începutului de secol XX. Este sigur că grădina Doamnei de Noailles l-a subjugat pe senzitivul Proust, iar poezia acesteia i-a legănat amintirile din copilărie şi visele vârstei adulte. Memoria involuntară era exersabilă nu numai în grădina Doamnei, ci şi în poemele acesteia.

În acelaşi timp, într-o cronică intitulată Contra obscurităţii tânărul Proust nu este lipsit de simţ critic: desface toate paginile prea formale ale poeziei simboliste pentru a o aşeza în istoria unui manierism pentru care artificiul este mai important decât orice altceva. Proust nu este un iubitor de simbolism, iar cititorul rămâne mirat că un romancier al senzaţiilor notate în detaliul reţinut de memorie nu acordă niciun credit poezei la modă a începutului de secol XX: recea alegorie a poeziei simboliste dăunează spiritului viu ce ar trebui să primeze în aceste poeme. Contraexemplul ar fi cronica Biserica satului din 1912, în care un Proust iubitor de largi descrieri se lasă pradă jocului memoriei.

Cronici ale timpului său, dar şi ale formării sale, unele dintre ele fiind considerate, totuşi, stângăcii ale tinereţii – Proust susţine cauza unor autori minori pe care literatura i-a considerat efemeri – aceste fragmente ale unei lumi personale pot fi citite şi ca o frescă a societăţii şi a gusturilor proustiene. Un scriitor matur se naşte după ani de lectură, scriitură, contemplare şi talent. Este cel puţin una dintre concluziile desprinse după citirea, mai mult decât agreabilă, a acestor Chroniques ale lui Marcel Proust.

Marcel Proust, Chroniques, Gallimard, coll. L’Imaginaire, 2015, 280 p.