Eduard Florin Tudor
Copilul teribil al literaturii franceze contemporane, Frédéric Beigbeder nu este numai un eseist şi romancier inovator. Scrie romane, dar simte nevoia să şi prezinte câteva dintre cele mai importante aspecte ale unui laborator interior al creaţiei. Aici se întâlnesc cele mai importante aspecte ce-l atenţionează pe cititorul pasionat că Beigbeder scrie romane după ce parcurge călătoria lungă a formării prin lectură. Cartea sa, Premier bilan après l’Apocalypse, este un răspuns posibil pe care un cititor îl aşteaptă de la un autor, fie clasic, fie în vogă: Care sunt lecturile preferate ale unui scriitor? Sau cum se delimitează un autor de alte universuri pe care le împărtăşeşte, dar de care trebuie să se distanţeze pentru a-şi contura propria originalitate?
Beigbeder se propune şi se autopropune prin cele o sută de cărţi preferate ce ar trebui salvate într-o situaţie apocaliptică. Sigur, aceasta face trimitere la faimosul roman al lui Ray Bradbury, Fahrenheit 451, citat şi prezentat de Beigbeder. O apocalipsă la alegere: fie cartea ce-şi pierde consistenţa trecând în spaţiul virtual pe diverse suporturi (pdf, vânzări on line, deci dematerializare), fie temperatura ce consumă hârtia. Dacă ar supravieţui, Beigbeder ar putea să reziste doar dacă ar avea această panoramă a literaturii în 100 de cărţi, dar numai imprimate. Imaginativ, autorul face şi reface clasamente literare, internaţionale, de ceva ani, semn că lectura nu este doar o preocupare instituţională, ci şi personală. Distingem, desigur, şi o doză de cabotinism în aceste clasamente, dar şi dorinţa de a-şi surprinde cititorii, dezvăluindu-le câteva aspecte ale propriului laborator de creaţie. „Bilanţul” său este un imn dedicat acestei aventuri „inventate” de Gutenberg: cartea tipărită.
Înainte de a-şi expune, prin note, descrieri, citate şi analize personale, clasamentul cărţilor preferate, Beigbeder îşi precizează poziţiile, cea de cititor şi cea de autor, în partea intitulată cinematografic Making off. Un fel de mărturisire a pasiunii pentru lectură, dar şi a ataşamentului pentru cartea tipărită, deci pentru intimitatea dintre cititor şi cartea pe care o ţine în mână, într-un proces fuzional. Câteva definiţii personale, à la Beigbeder, pot fi citite ca venind nu numai din experienţa unui cititor pasionat, ci şi din fondul sapienţial al umanităţii.
Un imn al cărţii şi al gestului de a instaura o relaţie de intimitate cu volumul răsfoit, un Beigbeder pasionat şi pasional ce i se adresează cărţii personificate, definind-o: „Les livres sont des tigres de papier, aux dents de carton, des fauves fatigués, sur le point de se laisser dévorer. Pourquoi s’obstiner à lire sur un objet pareil? Des feuilles fragiles, inflammables, reliées, imprimées, sans batterie électrique? Tu es obsolète, ô vieux livre bientôt jauni, nid à poussière, cauchemar de déménageur, ralentisseur de temps, usine à silence. Tu as perdu la guerre du goût.” (p. 11).
Cine mai citeşte o carte pe clasicul suport, hârtia fragilă şi consumabilă, într-o epocă în care tehnologia se strecoară în raportul intim dintre carte şi cititor? Iată o definţie ce poate fi considerată, zice Beigbeder, o „tragedie a senilităţii”: „Les lecteurs de livre en papier sont de vieux maniaques. Ils préfèrent caresser un ouvrage qu’ils peuvent respirer , plier, annoter, poser et reprendre, n’importe où, n’importe quand, sans avoir à le brancher sur le secteur.” (p.11).
Sigur că autorul este subiectiv atunci când face apologia cărţii de răsfoit. Argumentul său este imbatabil: „Lire un roman demandait du temps, un fauteuil et un codex (objet libre relié, dont on tourne les pages): essayez de lire A l’ombre des jeunes filles en fleurs en cliquant sur un iPad et on en reparle.” (p. 12). Mai mult, dacă viitorul îi va da dreptate tehnologiei, însuşi faptul de a scrie un roman se va schimba, conţinutul urmând forma acestei mutaţii, deoarece forma va impune un anumit tip de conţinut.
Romanul clasic, aşa cum îl ştim, în spaţiul european, se naşte prin Rabelais şi Cervantes. Noile forme de scriitură vor fi altele; Beigbeder are onestitatea de a prezenta un viitor posibil al literaturii, dar aceasta va fi un imn dedicat tehnologiei, iar nu relaţiei de intimitate dintre cititor şi carte: „Le remplacement du livre en papier par la lecture sur écran va donner naissance à d’autres formes de récits. Ils seront peut-être intéressants (interactivité, hypertexte, habillages sonores ou musicaux, illustrations en 3D, relais vidéo…) mais ce ne sera plus du roman au sens où nous l’entendions, nous, lecteurs cacochymes, obsédés obsolètes, bibliophiles ringards.” (p.13)
Relaţia personală dintre carte şi autor are ceva din gestul confesional şi autobiografic al unui om lucid. Cartea înglobează istoria personală a cititorului, nefiind doar o extindere a universului auctorial. Este un semn de libertate, cea supremă, un salt în alte spaţii, deci evadarea personală în lumile necunoscute, este întâlnirea, prin fiece carte citită, cu celălalt, cu ceilalţi, în intimitatea actului lecturii. Beigbeder este emoţionant şi emoţionează, tremură şi ne face să tremurăm la ideea că noile forme de lectură ne vor „dematerializa” existenţa, ne vor face să ne uităm trecutul, deci istoria personală: „Lire des romans durant des heures me semblait la liberté suprême. Une façon de me projeter dans une autre existence que la mienne, plus belle et plus captivante. Un monde parallèle, haut en couleurs. Une réalité moins désorganisée, une grille de lecture pour décoder l’existence. Une utopie encore plus merveilleuse que la masturbation.” (p. 13). Ultima frază, într-o comparaţie ce ţine de carnal, presupune relaţia intimă cu utopia lecturii.
Beigbeder recurge în paginile apologetice dedicate literaturii la experienţele scriitoriceşti ale unor mari nume. De exemplu, se simte ca în primul roman european (Don Quijote), căci a apăra literatura înseamnă a asuma ceva din derizoriul luptei cavalerului şi a scutierului său: „Sachez que j’écris cette préface armé d’une lance et coiffé d’un heaume.” (p.14) Mai citează cu pasiune, reapropiindu-şi-l, din discursul iubitor de literatură al lui Mario Vargas Llosa, atunci când i s-a înmânat Nobelul pentru Literatură în anul 2010: „Nous devons continuer à rêver, à lire et à écrire, car c’est la façon la plus efficace que nous ayons trouvée de soulager notre condition périssable, de triompher de l’usure du temps et de rendre possible l’impossible.” (p.15) Chiar dacă Beigbeder nu are întinderea şi profunzimea culturale ale unui Umberto Eco apărând literatura şi gestul lecturii, acesta nu uită să citeze din cel mai faimos italian ce considera cartea imprimată „invenţia perfectă”(p. 15).
Personal, Biegbeder îşi motivează existenţa ca romancier şi ca o formă de rezistenţă la tehnologia devoratoare a vechilor obiceiuri de scriere, de scriitură şi de lectură. Iar definiţia pe care i-o dă făurarului de romane, plecând de la experienţa scriitoricească, este abia credibilă în privinţa unui autor cu o imagine de boem şi dandy parizian. Semn că dincolo de aparenţa de iubitor de petreceri şi de plăceri interzise, se ascunde un Beigbeder interogativ, profund, onest şi ataşat de gestul marii literaturi: „J’ai commis huit romans de papier parce que j’ai tout de même la foi. Je suis persuadé que le roman m’a sauvé, en donnat une illusion de sens au chaos qui m’entoure. Le romancier est un ermite qui se crée une société, mais c’est surtout quelqu’un qui essaie de justifier son existence: déformant sa vie pour en imaginer d’autres, le roman lui donne soudain une utilité, une présence, un semblant d’organisation.” (p.16).
Cititor pasionat, Beigbeder dezvăluie topul celor o sută de cărţi pe care le iubeşte, într-o autobiografie a lecturii, definind prin fiece autor o întreagă lume la care a avut acces sau la care a visat. Bilanţul său este unul al propriei vieţi în fragmente, în pasiuni şi interogaţii. Prezentarea clasamentului începe cu numărul 100: „ Fin de partie” de Christian Kracht (2001). În Bilanţul său numărul unu se află abia la sfârşitul cărţii: American Psycho de Bret Easton Ellis (1991). Abia premiul al doilea şi al treilea le revin unor autori francezi, de unde şi deschiderea culturală a lui Beigbeder: „L’année de l’amour”(1981) de Paul Nizan şi „Paludes” (1895) de André Gide.
Citită şi recitită, cartea lui Frédéric Beigbeder nu este numai o apologie a literaturii, ci şi o istorie personală a formării sale intelectuale. Fiece roman prezentat, din cele o sută, deschide o lume nouă, a lui şi a noastră, dar şi o interogaţie: Cum va evolua literatura? Are vreo şansă cartea tipărită în buscularea de paradigmă adusă de noua tehnologie şi de tipurile de lectură? Care trebuie să fie reacţia cititorului în faţa acestor mutaţii, rapide şi tinzând spre „dematerializare”?
Citind eseul lui Beigbeder despre cărţile lui preferate putem să învăţăm cum să ne alegem propriile răspunsuri.
Frédéric Beigbeder, Premier bilan après l’apocalypse (Mes 100 livres préférés), Editions Grasset et Fasquelle, 2011, édition France Loisirs, 2012, 442 p.
Foto de pe paperblog.fr
