Ciudată e lumea, până la urmă!

Dacă Jean d’Ormesson ar fi trăit în alt timp ar fi fost tot scriitor? Dacă este să luăm în considerare mirarea şi profunzimea filosofică, ar fi putut fi un Voltaire sau un gânditor al clasicismului francez. Este, cel puţin, o constatare în urma unei lecturi atente, nuanţate şi, de ce nu pasionate, a romanului „Ciudată e lumea, până la urmă!”, apărut în traducerea Taniei Radu, la editura Baroque Books & Arts în 2015.

Arhitectura acestui roman se situează în zona ziguratelor: el şi eu se întâlnesc, mai întâi Bătrânul (Dumnezeu), iar mai apoi, eul subiectiv. Istoria lumii pare a fi principala preocupare a naratorului. De la Adam şi Eva, prin alte religii şi spaţii, la marile descoperiri cărora le alocă un spaţiu şi o atenţie deloc de neglijat. Dar sigur începuturile cu marile interogaţii (big-bang sau nu?) par definitorii pentru ceea ce a devenit umanitatea: „Ei tocmai începeau o istorie fără sfârşit, iar în minte le încolţeau deja, tulburi, ideile.” (p. 24) De mai multe ori, ca un fir roşu, cartea e traversată de intima convingere că izvoarele umanităţii sunt în Africa, iar acest continent va fi viitorul. Călătoria autorului este şi călătoria cititorului: „ Cu toţii suntem nişte africani modelaţi de timp.” (p. 25).

O definiţie personală a romanului este potrivită viziunii auctoriale, iar Jean d’Ormesson se dezvăluie a fi un îndrăgostit al lumii, un vrăjit al cotidianului. Probabil că nu lumea este ciudată, ci stranietatea ar putea proveni din modul în care omul se raportează la univers. Romanul său este cel al îndrăgostirii de univers, iar lunga sa confesiune este martor al acestei relaţii: „Universul, în întregul lui, cu absolut tot ce cuprinde el, e un roman fabulos. Din acest anume motiv, şi nu ca să atragă cititorii, sunt puse sub eticheta de roman paginile pe care le citiţi aici.” (p.141).

Sensul lumii este cel pe care-l poartă istoria ce consemnează diverse stadii, de la babilonieni şi egipteni, la noile mitologii, teoriile ştiinţifice ale secolului al XX-lea: „Ce se citeşte în cer nu este Universul, ci destinul oamenilor şi al imperiilor” (p. 33). Viaţa şi sensul ei, dar şi întrebările despre ce se află dincolo de moarte se nasc devreme, odată cu Ghilgameş. Omul şi destinul său se încarnează în acest semizeu. Arcul peste timp se realizează progresiv, iar Grecia antică îşi ocupă un loc meritat. Creaţiile lui Homer sunt fundamentele literaturii occidentale, căci „practic toată literatura noastră e comentariu infinit şi o continuare, în moduri felurite, a Iliadei şi a Odiseei.” (p. 41).

Romanul este o lungă confesiune, dublată de notaţiile de agendă ale unui pasionat de ştiinţă. Normalian, filozof, Jean d’Ormesson vehiculează teme ale lumii ştiinţifice, dar sub semnul unei lejerităţi literaturizante. Înşelătoare această primă impresie, căci autorul pare a scrie pe palimpsestul lumii propria lui istorie, iar ecourile proustiene, de exemplu, pot fi recognoscibile:

„Multă vreme m-am plimbat prin lume cu mâinile în buzunare, cu nasul în vânt. Era frumoasă lumea.” (p.126)

Evadarea este una dintre temele principale ale acestui roman. Autorul se regăseşte pe sine nu numai în jurul Mediteranei mult iubite – şi alte romane reţin această confesiune –, ci şi în simplul act de a înota: „Şi între cer şi mare nu mă gândeam la absolut nimic.” (p.128).

Autobiografia transpare în valuri în paginile scriiturii. Romancierul nu-şi defineşte divinul doar ca bun personal, ci revine la tematica relaţiei cu Dumnezeu, de mai multe ori, în fapt, de oricâte ori are nevoie ca să se repună în scenă ca scriitor şi ca om. Între poezie şi filosofie, o definiţie a lui Dumnezeu este de reţinut: „Exact această noapte absolută este ceea ce oamenii numesc Dumnezeu.” (p.169).

Alteori, scriitorul propune definiţii – din nou, acestea par notări din agenda proprie – ale literaturii, de exemplu, care sunt dublate de forţa erotismului, unul dintre motoarele vieţii şi ale lumii. Freudian, Jean d’Ormesson dezvăluie: „Arta şi literatura sunt poate doar traducerea în sublim a pulsiunii sexuale.” (p.134)

Romanul este şi un excurs în literaturile lumii, în pasiunea autorului pentru anumite cărţi, în biblioteca personală. Îşi pune, ca atare, întrebarea unui teoretician al literaturii despre definirea unei cărţi bune. Între utilitarism şi moralism, o carte bună este cea care schimbă omul, are un efect catarctic şi redă speranţa. Scriindu-şi propriul roman, Jean d’Ormesson recunoaşte şi vindecarea, şi regăsirea speranţei.

Lunga călătorie a lui Jean d’Ormesson în istoria universului este refacerea propriului destin intelectual şi uman, cu întrebările şi rătăcirile sale. Ciudată este mai puţin lumea (şi ca un pandant, istoria ei) şi mai mult fiinţa umană. Romanul este istoria unei căutări, pornind de la mirare, şi a regăsirii. Proximitatea divinului face parte dintre confesiunile notabile. Scriitorul citează un sfat dat de Niels Bohr lui Einstein: „Nu-i spune tu lui Dumnezeu ce trebuie să facă.” (p.230).

„Ciudată e lumea, până la urmă!”, traducere din limba franceză de Tania Radu, Editura Baroque Books & Arts, Bucureşti, 2015, 241p.

(sursa foto cover: balonro.ro)