Programarea însingurării

Uneori, poezia te poate „ajuta” nu să scapi de singurătate, ci chiar să o programezi. Ea devine atunci un fel de soft după care funcționează selecția imaginilor. Cam de aici își trage sevele poezia Adelinei Pop din prezentul volum, Softurile însingurării. Este o poezie prin excelență intelectualistă, trecută printr-un sistem complicat de țevi livrești pentru a duce la alchimia sensului personal. Un efort de maximă stilizare, mergând până la hermetism, de epurare a emoției a cărei exteriorizare îi pare uneori impudică. Lucrează cu „oțioasa materie a iluziei” sau cu „insațiabila acalmie” pentru a construi un fel de arhitecturi hipnotice de cuvinte. Atractivitatea nu provine din muzică, e o asprime a ideii care dă răceala non-psihologică și non-fiziologică a unui asemenea tip de poezie. Vreau să spun că nu aflăm aici ex-puse nici sentimente, nici observațiile derizorii ale cotidianului vidat de sens, nici revolta irepresibilă a fiziologicului. Ci un fel de scară abstractă pentru a ajunge la alte niveluri ale înțelegerii amărâtei noastre de vieți. O poezie non-subiectivă, pentru „exegeții lui Narcis”. „O aripă strivită/ De plastografii /Bolovănoşi ai iluziei…” rămân totuși fiecare din aceste poeme poliedrice. „Da…cuvintele:/Justificări pentru/ Geografia sentimentală – ” ni se concede totuși, se acordă astfel cuvintelor un rol oarecum funcțional, de lentilă prin care se poate privi spre un dincolo abia întrezărit. De altfel, cuvintele rare, neologismul sfidător sunt căutate cu grija colecționarului de rarități: adiafor, prosforat, hamadă, acrofobie, joculator, cronie șamd.

De altfel, sunt cel puțin două tipuri de poeme, cam de pe la jumătatea volumului tonul se schimbă ușor, culorile devin mai calde, „mlaștina albă a silabei” capătă o anume catifelare a tonului. Dar aceeași energie mocnită, aceeași magmă ascunsă o simți sub tălpi, ca atunci când urci un vulcan. O „entropie a stilului”, cum spune poeta la un moment dat, pentru că singurătatea al cărui soft se numește poezie se face simțită oricum,tot ca un semn al disperării modernului. „Ea m-a învățat/Cum se zbat păsările/Între Darwin și/Îngerii Domnului”, „Un ceas al grăunțelor,/Vânturate/De vestale…”. Sau „cerul pardosit cu zeii uzi” sunt modele de imagini care arată acuitatea unei percepții dureroase a realului, permanență a acestui lirism epurat de zgurile biograficului.

Poezia aceasta se adresează unei reflecții calculate a cititorului. Îi cere un serios efort de descifrare. Dar empatia se petrece, misterios, la un nivel în care cuvintele lucrează ca identități independente, necomunicative, molecule de informație izolată. Să fie, oare, acesta nivelul ultim al singurătății? Să fim programați pentru singurătate? Și cine deține softul?