Melancolii marginale

Moto: Deschid ușa, iar gerul își înfige colţii în mine, precum un lup ce visează sânge.

Vasile Ioan Ciutacu este în acest volum¹ un poet de suavități argheziene. Cu un acut simț al naturalului, trimite de dincolo de marginea lumii nu niște s.o.s.-uri, ci niște p.s.-uri. Ceva, adică, urmând vieții, ceva ce vine după, situat la marginea ei dinspre nesfârșirea iernii adesea evocate în poeme. Dar p.s.-urile acestea pot fi citite și ca ps-almi, sunt invocații de o luminoasă melancolie către zeul absent sau discret revelat în mărunta iarbă: „Dar, totuși, mai adun din flori cu gura,/ că poate, cine știe?,/ prin creasta de neant îţi voi zări făptura”. Dramatismul trăirii este cu strictețe disimulat într-o lumină liniștită. Un vers precum cel citat în moto este emblematic, pentru că orice deschidere a ușii ființei înseamnă să te lași mușcat de gerul timpului, al realității, mereu nutrite sălbatic din sângele nostru uitat. Nici măcar vulnerabilitatea nu poate fi arătată, pare a ne sugera poetul. E și un zvon de clocot dionisiac – inseparabil în fond de melancolie, cred – undeva în adânc, în amintire, auzibil de o ureche atentă (vezi de ex. Chiotul de nuntă) „Şi de bucurie, că sunt singur, să ţip:/ «– Doamne, mai lasă-mă să privesc o dată,/ În spatele oglinzii și să văd al cui chip /Cere același drum cu sufletul meu să-l străbată »!”. E o poezie a eufemismului, în care imaginea vine să îmblânzească realitatea, nu s-o înfrumusețeze ca în idealismul prost, ci s-o facă să înflorească. Poemele în vers liber sunt vag expresioniste prin comunicarea mereu căutată cu natura și sentimentul nestăvilitului lăuntric: „Trăiesc gândul până la marginea de sus/ a sufletului, ca și cum n-aș ști că/ tălpile-mi fac parte din jarul pământului” rezumă blagian această tensiune poetul nostru. Sau: „Și piscu-adânc rămâne tot mai sus, /Când tot mai jos noi curgem în rugină, /Când mâna ta e un cocor apus /Pe gura mea, albastră și străină”. „…Şi patul mi-e din bârnă,/ Cu iz încins de fiară, /Şi mă-nvelește-o mână, /Cum m-ar căta o gheară…”.

Sentimentul izolării, al singurătății („lumea” lipsește, ciudat, din aceste poeme, ele au toate ca loc un spațiu insular, închis) este tema principală. Timpul, părinții, natura sunt termenii lirici recurenți. Vedem că „Pumnalul singurătății, înfipt în ușa casei,” sfâșie majoritatea versurilor. Dar „singurătatea nu există decât în țipătul roșu al trandafirului” și este „Singurătatea – un clește ruginit, cu care trebuie să-ţi scoţi cuiele din palmă”. Poetul nostru nu este un imaginativ, nu caută să șocheze, aș spune că este mai degrabă un auscultător (exact așa!), cu urechea lipită de inima preajmei, spre a-i surprinde foșnetul. Nu caută imaginile, originalitatea forțată, ci le lasă să-i vină ca o exorcizare a melancoliei, o tristețe prea discretă pentru a se proțăpi în textul poemului, dar sesizabilă în figura dublului căruia îi sunt mereu adresate invocații. Poeme splendide: Iarba, Vârsta albă, Copilărind, Am îmblânzit toți lupii, descriu rotund atmosfera acestui poet funciarmente romantic. „Mi se bălăngăne inima, /precum o limbă de clopot./ E cineva care să descifreze /taina spargerii tăcerii?”. Sau: „Şi eu, cu Dumnezeu pe metereze, /Înalț, din fericirea că exiști,/ Altare vii, în ochii celor triști”. E un efect de clar-obscur în chiar felul în care poetul se privește pe sine, ca într-o oglindă aburită. „Și patul mi-este scurt, iar perna mi-este piatră, /Și dau din mâini când merg, de parcă aș zbura, /S-ajung mai repede, pe ultima grea treaptă, /Să pot a-ți bate-n ușă, să cad în poala Ta” sună psalmic. „De-aceea, vă zic de pe acuma,/ că pârjolul din suflet nu-mi este lacrima din orbita unei fiare, iar drumul trece mereu /prin dreptul unor fântâni /cu trupurile uscate”. Îndepărtarea pare că topește contururile într-o muzică în surdină: „Şi tare aș vrea să știu dacă mai vine poștașul, /cu scrisori de la mine, /trimise ca acelea din armată”.

Dintr-o margine de lume, o existență și-a construit urmarea a ceea ce-i fusese pre-scris prin poeme caligrafiate pe zăpadă: „Îngerul mai are încă un cuvânt de spus!”.