Îmblânzirea șoimului

Leonard Oprea este un șoim neîmblânzit. Cu „privire de sus”, romancierul și eseistul este, el însuși, un personaj neîncadrabil. Cartea de față, Trezirea șoimului, Theophil Magus, ed. Eikon 2019, este o spulberare de texte, ca o urmă stelară în urma cometei numită Trilogia lui Theophil Magus.  Este ceea ce a survenit creator în urma acelei alcătuiri prozastice. Autorul se vrea și este oracular, profetic și extatic. Scrie așa cum dansează dervișii. Cu un ritm amețitor, menit să te scoată, pe tine, cititorule, din spațiul diurn pentru a te arunca în ceea ce aș numi „perspectiva șoimului”. Perspectivă din foarte înalt. Cine știe cu adevărat cum vede șoimul? „Nebunul se agită să cucerească lumea./Înțeleptul se chinuie să cunoască lumea./Creștinul se luptă să iubească lumea.” sună una dintre Respirațiile sale poetice. El însuși un personaj autoconstruit, un rezistent, un luptător, autorul se proiectează în înțelepciunea Magului ca spre o transcendență necesară. O salvare. Cartea de față este un fel de eseu mozaicat, compozit ciudat, pe temele cele mai diverse: teologice, filozofice, politice. Găsim texte despre jazz, libertate, minciună, spaima de sine însuși, anti-americanism, rugăciune, diavol, toleranță, terorism, holocaust, bizantinism, Nietzsche, cultură, pornografie, lehamite, speranță, Tarkovski, educație, prietenie, iertare,  a fi – a avea, antisemitism, evanghelii, Richard Wurmbrand…. Nu-i așa că e amețitor? Răul de înălțime – te obișnuiești greu!

Sunt texte scurte, care te lovesc ca o prăbușire în cascade. Mistica și muzica, știința și politica năvălesc topite ca în urma unui cataclism care topește cristalele. E sentențios ca un profet alungat dintre ai săi. „Creștinătatea la început de Mileniu III se teme cumplit tare de Domnul Iisus Christos.” Este numai unul dintre „aforismele” acestui vorbitor într-o pustie inventată de el însuși, premisă din care decurg multe dintre ideile „magice” ale textului. Poți deschide cartea, precum orice misterioasă carte de învățătură, să citești de oriunde. Nu-l găsești pe Leonard, în unul sau altul dintre texte, este de o versatilitate uimitoare, dar îl găsești, brusc, atunci când scapi seducției ritmice a textului compus jazz-istic. Improvizații aparente, bazate pe o îndelungată antrenare și stăpânire a „urechii muzicale” și a „instrumentului”. Cuvântul adică, pe care îl respectă cunoscându-i direct Întruparea, precum puțini. „…în miez de noapte…/Îngerii primăverii /dorm și mi-e frig…”. Înaintezi în această structură labirintică, dar dacă nu ai încredere în Mag, nu ai cum să vezi lumina de după următorul colț, de după următoarea idee. Autorul scrie cu frenezie de oracol, și totuși textul este șlefuit cu mare atenție. Ai senzația că aluneci pe suprafețe transparente. Urează într-unul din texte ca, oglinda să ne devină umbră. Un cu totul alt fel de dublu. Nu cunosc ce fel de literatură este ceea ce face Leonard. Un fel de literatură sapiențială, la limita delirului indus, pentru a potența ambiguitatea limbajului, tehnica bine cunoscută a oracolului din Delphi. Este un text însă în care se simte miza majoră. Singuratic în spațiu și timp. Păi cum altfel? Șoimii se învârt sub ceruri în cea mai deplină singurătate. Scriitorul este, înainte de toate, un vindecător, spune la un moment dat, pentru că a îmblânzit șoimul, adaug. Într-o lume tot mai bolnavă (ne vorbește adesea despre asta), este cu atât mai multă nevoie de el. Rugăciunile lui Theophil Magus se aud șoptind în ploile toamnei. Tat Twam Asi!

(scris în Duminica Învierii fiului văduvei din Nain)